În următoarele 3 minute vei afla:

– De ce stăm, de fapt, în casa.
– Ce importanță joacă sentimentul de reunoștință în această perioadă.


Autoizolarea nu e o misiune atât de ușoară pe cât mi-am imaginat inițial. Dincolo de faptul că am trișat deja, ca și cum aș încălcat regulile unei diete, am descoperit că poate fi o provocare chiar și pentru cineva care se descrie ca fiind introvertit. Însă înțeleg că este responsabilitatea noastră, a tuturor, să nu contribuim la răspândirea coronavirusului. Și admit că mi-e teamă. Mi-e frică să nu mi se înbolnăvească părinții, mă îngrozește criza economică aferentă acestei situații și mi se strânge stomacul când mă gândesc că lumea pe care am cunoscut-o până acum nu va mai fi niciodată la fel. În contextul acestei anxietăți generalizate, ne-ar ajuta mult să putem socializa, pentru că o rețea de sprijin poate vindeca și cele mai profunde dependențe. Însă, pentru a nu supra-aglomera sistemul medical, trebuie să ne autoizolăm la domiciliu. Și, e adevărat, prima săptămână a fost chiar frumoasă, mi-am găsit supape pentru stres, bucurii, moduri de a-mi gestiona emoțiile și de a transforma această pauză într-un reset personal.

Pace cu autoizolarea

Îmi place să mă descriu ca o persoană introvertită, dar care umblă foarte mult. Și, deși în ultimii ani am adoptat JOMO în detrimentul FOMO, în aceste șapte zile de când, teoretic, stau acasă, am încălcat protocolul. OK, mi-am anulat programarea la manichiură, întâlnirile  și orice activități sociale care m-ar fi expus la virus în mod inutil. Însă, când medicul meu stomatolog mi-a spus că nu mai vine în București și trebuie să merg la cabinetul lui din Constanța, am trișat ca la dietă și mi-am găsit scuza, valabilă oriunde, că “trebuie să merg la dentist”. Drept urmare, m-am trezit gonind spre mare. Aveam plinul făcut și am decis să nu opresc pe autostradă și să nu merg la baie, indiferent cât m-ar fi presat nevoile biologice. 

Pe autostradă, șoferii aveau un comportament foarte bizar: fie mergeau cu 70 km/oră, fie erau îmbătați de adrenalină și depășeau cu mult limita legală. Personal, am încercat să-mi găsesc un echilibru. Mi-am găsit chiar și câteva minute să admir apusul pe plajă. Însă chiar când voiam să plec Constanța, era seara când s-a declarat stare de urgență și două dintre arterele principale prin care aș fi putut să ies din oraș erau blocate de mașini de poliție, mi-a stata inima, am crezut că acolo rămân. Din fericire, orașul nu era închis și am ieșit pe niște străduțe cu ajutorul Waze-ului, însă panica trăită în acele momente m-a făcut să ajung în București cu viteza luminii (ok, exagerez, aia chiar ar fi ilegală).  Faptul că se iau măsuri diferite de la o zi la alta și că avem senzația că se poate întâmpla orice, oricând, ne ține pe ace și ne induce o stare generalizată de nesiguranță. Odată ajunsă acasă, m-a cuprins un sentiment de liniște și am făcut pace cu autoizolarea.

Nevoie de a comunica

Videocall-urile fac parte din viața mea pentru a ține legătura cu frații mei, care stau în Cehia, dar în special la job, pentru ședințe cu colegi din alte țări. Deci cumva, asociez acest gen de comunicare mai mult cu viața profesională, nu cu cea socială. Însă zilele astea, am făcut videoconferințe chiar și cu părinții sau cu prieteni care stau la doi pași. Mesajele și telefoanele nu pot reda mimica, iar contactul vizual, fie el și prin intermediul camerei, îți oferă senzația de apartenență, de apropiere și alungă singurătatea. Mai mult decât atât, prin intermediul conferințelor video, poți afla indicații importante: spre exemplu, am sunat un meseriaș care mi-a ilustrat și m-a asistat să-mi montez singură furtunul pentru a spăla terasa. 

Comunicarea video e cel mai bun substitut pe care îl avem pentru socializare, de aceea în ziua de azi, prin acest mediu de comunicare, copiii fac meditații și teme, se fac ședințe de terapie sau, mai nou, consultații medicale. Se spune despre noi că suntem animale sociale și poate de aceea, în penitenciare, izolarea e pedeapsa cea mai aspră. Dar atâta timp cât avem internet, izolarea de care avem noi parte în aceste zile este una suportabilă, poate chiar plăcută.

Somn profund, dar fără vise

De regulă, visez în fiecare noapte. Visez în culori scenarii foarte interesante, de tip Agatha Christie, scurt-metraje psihologice, horror sau povești despre realități alternative. Și de multe ori mi-e ciudă când sună alarma chiar în punctul culminant, pentru că nu mai aflu cum se termină povestea. Însă în ultimele șapte zile, de când s-a instalat această atmosferă apocaliptică, dorm mult mai multe ore, pentru că, lucrând de acasă, economisesc timpul pe care l-aș fi petrecut în trafic, spre exemplu. Însă e un somn profund și golit de vise

Anxietatea legată de coronavirus m-a cuprins, la fel și microbul breaking news. De fapt, eu nu mă mai uit le televizor de 10 ani. Iar când eram întrebată de prieteni de ce îmi păstrez abonamentul, le spuneam că am nevoie de o sursă de informare în caz că pică Internetul și vine cometa. Pentru a mă distanța de această stare, am decis să-mi reduc aportul de știri, deși unele sunt optimiste (zilele trecute, niște cercetători germane au declarat că au găsit vaccinul pentru coronavirus). Și, înainte de culcare, încerc să vizualizez scenariile pe care voiam să le transform în realitate anul acesta. În mod ironic, visam să vizitez Marele Zid Chinezesc și Chichén Itzá – ultimele minuni ale lumii moderne pe care nu le-am văzut. E modul meu de a evada, dar și de a medita.

Nutriție pentru suflet

Cam cu o săptămână înainte să se declare stare de urgență, am mers la “cumpărături pentru sfârșitul lumii”. Și pentru că am un apetit extrem de capricios și nu am idee  niciodată ce aș putea să poftesc, am cumpărat tot. Întotdeauna am fluctuat între a avea o pofta de mâncare care șochează oamenii până la a ține post negru, din lipsă de chef. 

Ei bine, în ultimele zile, stând acasă, am avut timp, spre exemplu, să țin la marinat puiul pentru chicken tikka timp de două zile sau să orchestrez o ciorbă timp de cinci ore. Gătitul în sine e unul dintre hobby-urile cele mai iubite, mă simt ca un alchimist în căutarea proporțiilor perfecte iar activitatea mă ține în prezenta, mindful și fericită. Însă pofta mea de mâncare a dispărut, probabil pe fondul anxietății colective față de care nu sunt imună, sau poate datorită autoizolării. Cert e că am ajuns să încerc să mă momesc cu lucruri care îmi plac, din dorința de păstra un echilibru nutrițional. Am început să iau cu regularitate și suplimentele pe care le am de ceva vreme și care probabil ar fi expirat dacă nu stăteam acasă. Și nu, nu e vorba despre vitamina C, despre care se spune că ar face corpul chiar și mai reactiv la virus, ci despre Omega 3, excelent pentru o piele fină și pentru legături neuronale sclipitoare; despre magneziu, pentru energie și un complex de vitamina B, pentru un păr strălucitor.

Recunoștință

Trebuie să mărturisesc, de când petrec atâta timp acasă, am avut timp de introspecție și îmi dau seama cât de recunoscătoare sunt că ai mei sunt sănătoși; că trăim într-o epocă în care o astfel de epidemie este gestionată într-un mod responsabil (bine că nu trăim în Evul Mediu); că am o priveliște frumoasă și o terasă pe care mă pot bucura de soare; că pot lucra de acasă, și nu trebuie să mă expun la contaminare precum medicii sau oamenii din servicii; că am prilejul să-mi port colecția de pijamale, a cărei varietate era un motiv de ironie din partea prietenilor – “când o să le porți pe toate”; că am timp pentru a-mi folosi toate gadget-urile și produsele de skincare; că am avut ocazia să șterg frunzele plantelor; că, în sfârșit, îmi folosesc salteaua de yoga, greutățile și coarda. Pe de altă parte, trebuie să-mi gestionez starea de spirit. Am citit atât de multe declarații haioase, emoționante sau anxioase pe social media încât mă simt suprastimulată și am decis sa imi ofer în mod intenționat pauze de la sursele de informare. În schimb, am evadat în cartea Simetria Dorințelor, de Eshkol Nevo. Am profitat de acest prilej de timp să-mi amintesc că, la un moment dat, am fost gamer, și m-am bucurat de un joc japonez cu o grafică splendidă, pe Playstation. Și m-am rătăcit într-un serial ușurel sud-coreean de pe Netflix cu o poveste de dragoste între un băiat din Nord și o fată din Sud, în care am văzut expuse atât de clar în antiteză ambele doctrine la care am fost expusă în această viață – comunismul și capitalismul. Sunt recunoscătoare pentru această pauză și știu că în mod normal n-aș fi avut timp de niciunul dintre aceste lucruri.

Citește și:

Coronavirus: când casa devine birou

Cum rămâi conectat la viața socială fără să ieși din casă


Author(s)

  • Lavinia Gogu

    editorialist

    Thrive Global România

    Lavinia Gogu este jurnalist, iar de-a lungul carierei a scris despre sănătate, nutriție, wellness, fitness, psihologie, spa, travel, skincare, beauty și lifestyle. A lucrat pentru mai multe publicații, precum revista ELLE sau eva.ro, dar o poți găsi și pe pe blogul personal, www.laviniagogu.ro. Lavinia s-a alăturat echipei Thrive Global România, având rolul de editorialist.