În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum poate frustrarea să devină combustibilul pentru schimbare.
– De ce este posibil să fii pe malul oceanului și, totuși, să visezi la o vacanță.
Elena Stancu și Cosmin Bumbuț fac ceea ce ei înșiși definesc ca fiind slow journalism. Au pornit, în 2013, proiectul Teleleu. Prețul pentru documentarele și reportajele lor a fost o alegere interesantă: viața în auto-rulota cu care străbat lumea, în timp ce documentează proiectele la care lucrează. Elena și Cosmin s-au întâlnit în redacția revistei Marie Claire, însă au decis că, pentru a-și face meseria așa cum simțeau ei că se face, este nevoie de mult timp și de multă răbdare, pe care nu le-au găsit în cultura publicațiilor din România. Așa că au pornit pe cont propriu, cu o auto-rulotă și banii obținuți din bursele pentru jurnalism câștigate. După 7 ani, s-au descoperit mai empatici, au înțeles mai bine privilegiul apei curente, dar și al jurnalismului făcut cu răbdare pentru detaliu și înțelegere profundă a subiectului documentat.
Thrive Global: Dacă nu ai fi plecat în 2013 Teleleu, unde crezi că ai fi lucrat azi?
Elena Stancu: În primul rând, cred că aș fi fost foarte nefericită. Noi nu considerăm mutarea noastră în mașină ca fiind un act de mare curaj. Spre deosebire de cei care caută aventura, și pe care îi admirăm pentru decizia lor, nu ne-am propus să pornim să descoperim lumea, ci să ne facem meseria. Eram foarte pasionați de proiectele documentare, iar în România pur și simplu nu exista o metodă prin care noi să putem lucra timp de câteva săptămâni sau luni sau un an de zile la un proiect.
Primul proiect pentru care ne-am mutat în mașină, în 2013, a fost o serie amplă despre cultura violenței domestice în România. Nu exista nicio platformă sau publicație care să ne fi putut plăti ca noi să lucrăm la acest proiect timp de un an de zile. Am stat și am cumpănit foarte bine lucrurile. Eu lucram la revista Marie Claire. Cosmin renunțase deja la proiectele lui foto de modă și de publicitate, pentru că-și dorea atât de mult să facă fotografie documentară, încât nu se mai regăsea deloc în domeniile acestea două. Am pus pe hârtie toate planurile și toate opțiunile pe care le aveam. Câștigasem bursa Carter și trebuia să călătorim foarte mult, eu nu mai aveam zile de concediu și a devenit clar că trebuia să aleg. Am ales bursa Carter și, ca să ne descurcăm din punct de vedere financiar, am renunțat la garsoniera închiriată din București și ne-am mutat în auto-rulotă, inițial pentru un an, ca să lucrăm la proiectul despre violența domestică. Era o mașină la mâna a treia, din 1999, pe care o luasem în ideea că o vom folosi în weekenduri pentru proiectele noastre documentare.
Numai că, după un an, subiectele la care lucram s-au ramificat foarte mult. Am început să înțelegem cum arată comunitățile care trăiesc în sărăcie extremă, am început să intrăm în penitenciare și să documentăm viața de acolo și cumva am trecut dintr-un proiect în altul. Asta s-a întâmplat în primii ani, până când am scris cartea noastră, Acasă pe drum, care a apărut în 2017 la Humanitas. În toți anii aceștia, nu s-a schimbat nimic din peisajul media din România. În continuare, nu există o instituție media care să poată susține financiar acest tip de proiecte, așa că practic nu există alternativă pentru noi să lucrăm în altfel de condiții. De exemplu, pentru documentarul despre comunitatea de căldărari din Corcova, județul Mehedinți, am petrecut acolo, în total, șase luni. Cât ar fi costat șase luni de cazare plus toate celelalte cheltuieli, dacă n-am fi stat în auto-rulotă? În plus, când stai în mașină, ai și avantaje la care nu ne gândiserăm inițial: trăiești lângă oamenii aceia, iei apă de la ei, tragi un fir de curent electric. Ești la fel de vulnerabil ca subiectele tale și asta îți permite să te integrezi în comunitate mai ușor, ai avantajul unei apropieri de personajele tale.
TG: Hai să ne-ntoarcem la momentul deciziei: cine a venit cu ideea, tu sau Cosmin? Cât ați ezitat?
ES: Nici noi nu reușim să ne amintim. Ne-am tot gândit la asta, dar cred că, totuși, Cosmin a venit cu ideea. Se tot uita la un van California, 4X4, iar pe atunci aveam impresia că ne trebuie 4X4, de parcă ar fi urmat să mergem în Mongolia. De fapt, oricât de proaste ar fi drumurile din România și prin orice noroaie ai intra, cumva te descurci. Acum știm că opțiunea 4X4 nu era sub nicio forma atât de importantă cum credeam noi, dar eram neinițiați în traiul în rulotă. Ni se părea că baia ori dușul, de exemplu, nu sunt atât de importante, că ne-am descurca. Norocul a făcut ca mașina respectivă să fie inaccesibilă, la mâna a doua, pentru că depășea 30.000 de euro. Am luat, până la urmă, o auto-rulotă din Germania de la un fost coleg de-ai lui Cosmin. Nu era 4X4, dar avea baie, duș, puteai să stai în picioare în ea: detalii mult mai importante decât tracțiunea. Deci ne bătea gândul s-o luăm din loc, fără să fie nimic clar. După mașină, a venit bursa Carter și lucrurile s-au întâmplat treptat, fără să existe un moment cheie: n-am stat de vorbă, într-o seară, la un pahar de vin și am stabilit că plecăm. Decizia a venit treptat, din frustrările și nemulțumirile noastre de la momentul respectiv.
TG: Cum ți-ai defini meseria: cât de importantă este în economia vieții tale?
ES: Cred că meseria este viața mea și nu e o metaforă sau un fel patetic de a spune lucrurile. Real vorbind, viața mea se învârte în jurul meseriei mele. Cosmin face fotografii, eu scriu și toate călătoriile noastre sunt motivate de meserie. Călătorim printr-o groază de țări din Europa, pentru că lucrăm la proiectul “Plecat” despre românii din diaspora, proiect pe care am început să-l documentăm în ianuarie 2019. Motivul călătoriei noastre sunt meseriile noastre. Când am scris Acasă, pe drum, inițial vorbisem cu cei de la Humanitas să facem o carte de călătorii. Dar când m-am pus la birou și am început efectiv să scriu, mi-am dat seama că n-am o viață în afara poveștilor pe care le documentăm. Viețile oamenilor în care am intrat sunt viața noastră. N-am nicio altă întâmplare în afara reportajelor. Ceea ce mi s-a întâmplat interesant, poveștile noastre sunt legate ba de căldărarii din Corcova, ba de intratul în penitenciare sau de alte comunități în care am petrecut timp. Nu e ceva separat de meseria noastră în niciun moment.
TG: Cum ai defini ce faceți: jurnalism independent sau jurnalism nomad?
ES: Cred că jurnalism nomad, iar Cosmin mai glumește spunând că acum mâncăm slow food pentru că avem timp de gătit și facem slow journalism. Cred că e jurnalism nomad și foarte lent. Pentru că implică timp și costuri mari, dacă l-ai face la modul clasic, nicio publicație din România nu te-ar plăti să stai în deplasări pe perioade atât de mari de timp.
TG: Ați luat în calcul să scrieți pentru publicații din afara țării, care pot susține astfel de proiecte?
ES: Eu vreau să scriu în română, pentru publicul din România. Subiectele care ne interesează sunt legate de România, eu sunt legată de limba română. Oricât de bine aș vorbi limba engleză, nu-mi vine natural să scriu în engleză. Publicul nostru e român, la ei vreau să ajungă poveștile despre cei din diaspora, de exemplu. Nu exclud și un altfel de public, dar ne adresăm românilor.
TG: Te-ai putea reîntoarce la ritmul vieții de birou?
ES: Jurnalismul nu se face în birou. Când lucram la revistă, nu simțeam că fac jurnalism adevărat. Aveam câte un reportaj social pe lună. De exemplu, am făcut un material despre o familie care avea o fetiță cu sindrom Down, care era integrată și se ocupau foarte mult de ea. Am petrecut cu familia respectivă o singură zi. M-am dus la ei acasă, i-au dat micul dejun, am mers un pic cu ei cu autobuzul… Dar, din punctul meu de vedere, era insuficient. Ca să înțeleg ceva real din povestea respectivei familii, ar fi trebuit să stau măcar o săptămână cu ei acasă, să fiu acolo seara, când pregăteau copiii de culcare sau când fratele ei mare, adolescent, o lua cu el peste tot. Aș fi vrut să merg cu ei, să văd cum interacționează prietenii băiatului cu fetița. Aș fi vrut să-i însoțesc la cumpărături, să văd cum îi privesc oamenii din jur sau când rezolvă chestiile birocratice pentru gradul de handicap care trebuie reînnoit an de an. Într-o singură zi, nu apuci să descoperi ceva relevant. Poți face un material de consum OK, citibil, dar nu va fi un material de impact în care tu chiar ai înțeles, în profunzime, cu ce se confruntă acea familie.
Acum, aflu despre oameni acele detalii pe care le afli doar dacă ai suficient timp și răbdare. De exemplu, una dintre femeile care lucrează la căpșuni în sudul Spaniei și ai cărei copii au crescut fără ea în cei 16 de ani de când lucrează așa, ne povestea că de 16 ani n-a mai văzut liliac sau brândușe, n-a mai petrecut un Paște alături de copii. Ne povestea mirosul florilor pe care le-a uitat, fiind, an de an, din ianuarie până-n iunie în Spania, la muncă. Sunt acele detalii la care nu ajungi dacă n-ai timp. Oamenii îți dau inițial răspunsurile dezirabile. ”Cum e aici, la căpșuni?”. ”Greeeu, domnișoară, muncim, e soare, e greu”. Dar, într-o singură zi, nu vei afla detaliile intime ale vieții lor, nu vei ști că femeia respectivă a lipsit de la nașterea nepoatei ei sau că motivul pentru care a plecat în Spania era că voia o baie modernă și nu mai voia să se spele la albioară.
TG: Când îți iubești cu atâta pasiune meseria, riști să ajungi la burnout?
ES: Eu cred că la sfârșitul anului trecut am fost în burnout. Eram epuizați. O dată pentru că lucrăm mult, apoi toate poveștile acestea ne consumă: ni s-a întâmplat de multe ori să plângem împreună cu oamenii pe care-i intervievam, sunt povești grele, care te încarcă. Și viața în auto-rulotă îți mănâncă timp: tu ai niște privilegii, în casă, pentru care nu faci niciun efort. Ai curent electric, toaletă și apă curentă. Pentru toate astea, noi trebuie să facem niște eforturi: să căutăm spații cu servicii pentru auto-rulote, de exemplu. În Europa, există tot felul de spații amenajate unde dai 3 euro ca să golești toaleta sau apa gri, adică apa menajeră, îți încarci mașina cu apă. Dar aceste spații nu le găsești unde vrei tu. Uneori mergi 20, 30 de kilometri până la ele. Anul trecut, când eram în Offenbach am Main, în Germania, unde acopeream alegerile prezidențiale, făceam 50 de kilometri ca să încărcăm auto-rulota cu apă.
În afară de asta, orice operațiune durează mult mai mult în spațiul foarte mic al mașinii. Ca să speli vasele, nu le arunci în chiuvetă și curge apa pe ele. Le ștergi cu un șervețel, ai grijă câtă apă folosești, speli farfuriile peste oală ca să rămână apa… Pentru curent, scoți generatorul, îl alimentezi cu benzină, dacă vine ploaia, trebuie să acoperi generatorul cu saci de gunoi. Nu e boemă viața în auto-rulotă. Totul durează mult și te obosește. Când am ajuns în mansarda noastră din Alba Iulia, ne-am bucurat: nu-mi venea să cred că pot face duș și curge apă multă.
TG: Ce a schimbat stilul cazon în felul în care te organizezi?
ES: În primul rând, sunt mult mai ordonată, am mult mai puține obiecte, cheltuiesc mai puțin, pentru că nu pot să-mi cumpăr lucruri, întrucât n-am unde să le țin și înseamnă mai multă muncă să le găsești loc la toate. Când am venit la mansardă și am golit mașina de obiecte, oale și ulcele, am realizat că totuși avem chiar și așa o groază de lucruri inutile. Acumulatul e în firea umană, cred.
TG: De ce îți este cel mai dor?
ES: De familie și de prietenii din bula noastră. Ne întâlnim cu foarte mulți oameni. Chiar și anul ăsta, când toți erau închiși în casă, noi am făcut materiale despre românii care au fost afectați de criza COVID, cum ar fi românii care lucrează în Portugalia în turism. A fost riscant, ne-am expus foarte tare, dar n-am vrut să ne oprim din proiect pentru că acum ni s-a părut mai important ca niciodată să documentăm noua ordine din lume. Însă oamenii mulți cu care ne întâlnim nu sunt parte din lumea noastră familiară, nu avem în comun filmele, glumele pe care le avem cu prietenii. Sunt din zone extrem de diferite. Pe băiatul lui Cosmin, care are 19 ani, l-am revăzut acum, după aproape un an, iar pe ai mei nu i-am văzut de mai bine de un an. Și relațiile cu vechii prieteni din București sunt complicate pentru că, atunci când te vezi după mult timp, e dificil să reiei discuția, toată lumea face o grămadă de lucruri, viața continuă fără tine, nu mai ești la curent cu ce li se întâmplă, cine pe cine mai iubește, mai faci și gafe crâncene.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
TG: Ce simți că nu mai suporți atunci când simți că nu mai suporți?
ES: Chestiile care țin de rutina vieții în mașină. Nu mai suport să mă spăl în lighean sau să dorm, iarna, în mașina unde este frig. Toate astea te obosesc pe termen lung, mai ales pentru că se dublează cu munca. Vrei să documentezi ceva, dar trebuie să alimentezi cu apă. Avem niște prieteni americani care sunt de 20 de ani în vacanță cu auto-rulota. Pentru ei, e mai boem. Când urmează să faci un interviu cu ambasadorul României la Berlin și tu nu mai ai apă să faci duș, e mai complicat.
TG: Sunteți departe de echilibrul clasic al unei vieți obișnuite…
ES: Nu avem deloc echilibru. Totul se învârte în jurul pasiunii noastre pentru muncă. Dacă aș fi luat decizia să fac copii, nu aveam cum să trăiesc așa, ar fi trebuit să le ofer un mediu stabil. A trebuit să fac o alegere. Am renunțat la familie, la prieteni, nu suntem un exemplu de echilibru, dimpotrivă. Nu știu cum ar fi arătat viețile noastre dacă am fi trăit într-o societate în care jobul de jurnalist ar fi fost diferit și ai fi putut să trăiești pe bune din meseria ta, fără să găsești soluții extreme. Jurnaliștii n-ar trebui să recurgă la soluții extreme ca să poată fi jurnaliști. În mod ideal, ai putea locui într-o casă, ai putea avea copii, ți-ai face meseria de jurnalist așa cum și-o face un dentist.
TG: Cât crezi că veți mai rezista?
ES: Nu cred că putem funcționa altfel, atâta timp cât suntem sănătoși și-n putere. Avem mansarda din Alba Iulia, unde ne ținem cărțile, lucrurile și unde tragem când vrem să luăm o pauză sau să lucrăm și probabil așa va fi mereu. Baza de la Alba Iulia și auto-rulota.
TG: Separați cumva munca de timpul liber?
ES: Nu le separăm și, uneori, îți dai seama că nu te înțeleg prietenii când le spui că vrei o vacanță. Da, eram în Portugalia, la ocean și visam la vacanță. Pentru noi, vacanța e să stăm închiși într-o casă cu duș, WC, curent și încălzire.
TG: Ce rutine aveți, totuși?
ES: Nu prea ne permitem privilegiul rutinelor. Viața în auto-rulotă e dementă. Seara, te poți trezi că-ți bate poliția la ușă să-ți spună că nu ai voie să parchezi acolo și că trebuie să te muți. Sau poți să adormi și, la două noaptea, să te trezească o explozie și să nu știi cât mai ai de trăit, doar ca să afli că niște adolescenți s-au gândit să-ți bage niște petarde sub auto-rulotă. Când am fost la românii din Spania, am parcat lângă modulele din câmp, unde stau ei. Seara, mai scăpa un cal sau ne chemau cu ei la o bere sau ne lăsau să facem un duș în modulele lor. E atât de imprevizibil, încât obosești pentru că nu ai rutină.
Dar ne place să bem un pahar de vin, să ne uităm la un peisaj… La Netflix nu ne uităm pentru că e scump netul în străinătate, în roaming. Citim mult, însă.
TG: Ce te-au învățat anii aceștia de umblat Teleleu?
ES: Toți cei șapte ani în auto-rulotă au fost o învățare. Dar empatia e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Poate am devenit chiar excesiv de empatici, poate nu e bine: am început să plângem repede, să ne emoționăm ușor. Însă empatia îți crește și capacitatea de a-i înțelege pe oameni, realizezi ce mică e bula ta și câte alte bule există în afara ei, cât de mulți oameni nu cunoști și cât de puține știi despre cei din jurul tău.
Citește și:
Cititul îți îmbunătățește inteligența emoțională și funcționarea creierului
5 lucruri pe care le au în comun oamenii care își iubesc locul de muncă