În următoarele 5 minute vei afla:
– Care este antidotul shopping-ului compulsiv online.
– Care sunt, de fapt, avantajele homeschooling-ului.
În momentul în care a început pandemia locuiam cu chirie într-un apartament cu trei camere din capitală, aveam copilul la o grădiniță privată, sezonul de evenimente la care eram antamați, atât eu, cât și partenerul meu, ca fotografi, se arăta mai mult decât promițător. Brusc, în decurs de două săptămâni de la declanșarea stării de urgență, am rămas fără nici un job. Conferințe, evenimente sportive, ședințe foto de portofoliu, festivaluri, toate au fost puse pe hold și ne-am trezit în fața întrebării: din ce o să trăim.
Unele vise se împlinesc când nu te aștepți
Dar știți cum se zice: tot răul spre bine! De patru ani de zile eram propietarii unei case micuțe, dar cochete, la 30 de kilometri de oraș. Deși ne-am propus de multe ori, niciodată n-am avut determinarea să facem pasul hotărâtor și să ne mutăm acolo. În secret, îmi doream mult să îmi petrec timpul în grădina de flori și legume de la Cuib (așa i-am zis locului) și nu în fața calculatorului sau în țarcul înconjurat de străzi circulate, căruia îi zicem loc de joacă.
După două săptămâni de stat în cele trei camere cu chirie, timp în care am epuizat cu copilul tutorialele de DIY de pe Pinterest, am pozat toți vecinii și pisicile de la blocul din față, am măsurat cu privirea fiecare centimetru din tavanul alb de deasupra patului, ne-am decis: gata, ne mutăm la țară.
Când am tras linie, ne-am dat seama că putem trăi cu atât de puțin: chiria, întreținerea, taxa de la grădiniță, curentul, abonamentul de cablu și internet au fost înlocuite cu o factură de curent electric, o taxă de ridicare a gunoiului și un abonament de internet. Nu vă rețin cu socotelile, dar am realizat că putem trăi cu câteva sute de euro pe lună, pe care, cu toată rușinea trebuie să recunosc, ni i-au trimis ai mei.
Lecția umilinței
Iar asta mă aduce la punctul doi din titlu: ajutorul neprețuit al celor apropiați. Când ești freelancer, banii vin atunci când muncești. Ai proiecte, faci bani, n-ai proiecte, te rogi să apară. Știam că noi vom fi primii eliminați din schemă când a început nebunia. Clienții cărora le țineam paginile de social media au zis pas. Trustul de presă unde colaboram rarisim cu fotografii s-a grăbit să îmi încheie contractul pe drepturi de autor. Viitorii miri ne-au anunțat că își mută nunțile la anul.
Dar cumva n-am intrat total în panică (în depresie da, dar nu în panică), pentru că știam că mă pot baza pe ai mei. Părinții mei și-au trăit toată viața încercând să îmi ofere un trai decent. S-au înhămat la rate cu mine, când mi-am dorit garsoniera mea; mi-au înapoiat înzecit banii pe cadouri, mi-au strecurat mereu bani de drum când i-am vizitat în orașul natal. Și deși m-am răzvrătit de multe ori împotriva lor și mi-am jurat să nu îmi trăiesc viața doar prin prisma propriei odrasle, acum le-am acceptat ajutorul, cu capul plecat. Eșuasem la capitolul adult responsabil.
Cămara plină, gunoiul gol
Dincolo de această lecție de viață, am încercat să folosesc la maxim resursele de care dispuneam. Avem congelatorul plin de carne de la țară și legume congelate care, de cele mai multe ori, ajungeau la gunoi după ce se învecheau de-a binelea. Nu m-am lăsat până ce n-am consumat ultimul pachet de ardei copți și de ciuperci congelate. Mutați la țară, tot circuitul acesta al hranei mi s-a părut mult mai firesc. Resturile vegetale mergeau la cutia de compost, oasele le lăsam la câinii de prin vecini.
Când s-a dat drumul la circulație între localități, Laur, partenerul meu, a făcut un drum la bunica sa din Suceava și a venit cu portbagajul plin: cartofi, ceapă, usturoi, legume conservate, murături, verdețuri congelate, făină de porumb și de grâu, mere care și-au petrecut iarna în beci la răcoare, cofraje de ouă, brânză și smântână din alea de la vaci adevărate, nu ce vezi prin reclame la televizor. Putea să vină orice, de foame nu aveam să murim. Nu cred că am prețuit vreodată mai mult faptul că avem rude harnice la țară. Și că tot veni vorba de țară, am investit într-o sobă pe lemne – o cheamă Ștefania și țin să îi mulțumesc pe această cale că nu a ruginit complet când a prins-o ploaia afară, până să ne dea nouă prin cap să o băgăm la adăpost – ca să nu încărcăm în exces factura de curent cu plita și cuptorul electric și am început să gătim la focul întreținut de sumedenia de surcele și scânduri de prin curte, iar mâncarea a căpătat gustul vacanțelor de vară la bunici. Am înlocuit vizitele dese la chioșcul de la colțul străzii cu sesiuni la hipermarketul din satul vecin, unde cu o listă clară rezolvam aprovizionarea pe două săptămâni.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Homeschooling
Copilul a devenit o prezență permanentă în viața noastră și deși asta pentru un părinte e uneori epuizant, pentru ea a fost mană cerească. De unde înainte ne reproșa că o luăm târziu de la grădiniță, acum ne avea lângă ea mereu. Și chiar dacă nu am fost părinții perfecți (dacă există unii, vă rog să mi-i prezentați), chiar dacă uneori ne-am pierdut răbdarea sau ne-am cumpărat liniștea cu desene animate, am trăit ca o familie adevărată. Am bricolat toate sulurile de hârtie igienică, am făcut săpun în casă, am asistat la spectacole de teatru de păpuși puse în scenă chiar de ea, am citit povești, am plantat răsaduri de roșii și de flori și de tot felul de legume, am gătit toți biscuiții și brioșele care aveau în componența lor ciocolată.
Pe parcursul unei luni, am încercat varianta cursurilor online susținute de o școală privată, în ideea de a testa marea cu degetul, respectiv sistemul de homeschooling. La fel ca și casa de la țară, luată, renovată și apoi abandonată, n-am reușit să luăm o decizie fermă în privința educației copilului decât atunci când am fost strănși cu ușa. Școala din sat nu era o variantă pentru noi, cum nici naveta în oraș nu părea justificată, în condițiile în care joburile noastre apar sporadic sau pot fi făcute din fața unui calculator. Așa că în ultimul moment, am decis că facem noi educație acasă cu ea, un an de zile, cât trece de clasa zero. Oricum apele sunt tulburi, școlile abia s-au deschis și totul e confuz atât pentru părinți, cât și pentru copii și educatori. A trecut o săptămână de când am început și noi școala, tolănite pe covor, cu mâțul răvășindu-ne cartonașele dintr-un joc de cultură generală. Nu știu când a trecut săptămâna. Știu doar că m-am trezit făcând lecții și era sâmbătă.
Cred că fata mea o să prindă drag de învățătură, nu pentru că am sau n-am eu stofă de pedagog în mine, ci pentru că atunci când fac lecții cu ea, sunt prezentă acolo 100%, fără telefon, fără gânduri, fără alte planuri. E fascinant să vezi cum se învârt rotițele creierașului ei de șase ani, cum face diverse asocieri surprinzătoare, cum un căscat de-al ei mă provoacă să mă gândesc cum să schimb metoda. Ce învățătoare cu 30 de copii în clasă i-ar putea acorda atâta atenție și răbdare! Nu mă înțelegeți greșit. Sunt conștientă că nu toată lumea are luxul de a-și petrece timpul cu copiii, sau că varianta clasică nu are avantajele ei. Nici măcar nu știu dacă în cazul nostru sistemul acesta va funcționa până la capăt, dar cumva simt că în situația dată, acum suntem unde trebuie. Și văd mulți părinți în jurul meu care s-au orientat spre aceeași variantă.
Garderoba de la țară
Când ne-am mutat trei oameni la țară, aveam la dispoziție fix un dulap cu trei secțiuni înguste pentru a îndesa toate hainele din viața noastră. Și deși am triat și pus deoparte pentru donații, pandemia nu ne-a permis să facem efectiv donațiile respective. Motiv pentru care am umplut podul casei cu tot ce nu era de sezon (rece, în momentul mutării) și tot ce nu se preta la traiul într-o casă la țară și la munca în grădină. Mi-am păstrat literalmente 3 ținute pentru joburile care au apărut ulterior pe fotografie, precum și o ținută lejeră pentru escapadele relaxante (asta deveniseră) la supermarket. Zeci de rochițe pe care le îmbrăcam la petrecerile de tango (cam singurele pe care le mai frecventam la capitolul viață socială), pantofi și sandale cu toc, ținute pretențioase, scorțoase și incomode, toate și-au petrecut ultima jumătate de an în compania familiilor de viespii din pod. Lista mea de shopping vara asta s-a limitat la o salopetă, o pereche de sandale, una de flip-flops și un top de plajă.
Odată cu reducerea la minim a interacțiunilor sociale, nu mai avem nevoie de toate straturile astea care alcătuiesc carcasa și imaginea noastră în lume. Acum, că tot vine ziua mea în curând, tot ce îmi doresc (pe lângă un aparat de mărunțit crengile pentru compost, dar asta e altă poveste!) e un trening tricotat din cașmir, iar ăsta e luxul suprem la care mă pot gândi.
Viața de aici înainte
Vizitele în oraș, rare de altfel, sunt un prilej bun să ne bucurăm ca niște turiști de orașul în care am trăit atâția ani. O cafea to go, o pizza la terasă sau o întâlnire cu o prietenă dragă cântăresc astăzi mult. La fel și faptul că nu trebuie să îmi petrec zilnic orele în traficul îngrozitor din capitală. Viața noastră s-a schimbat mult de când ne-am mutat și e adevărat că uneori ducem dorul orașului. Ca atunci când pică netul fix în mijlocul unui serial la care te uiți sâmbătă seara și știi din experiența dăților trecute că echipa de intervenții vine abia luni, după prânz.
Dar anul acesta am experimentat grădinăritul bio și, deși n-am avut mare succes, nu m-aș mai putea întoarce la roșiile din supermarket și să spun cu mâna pe inimă că alea sunt roșii. Mâncarea făcută la ceaun când afară sunt 40 de grade la umbră vine la pachet cu o saună pe măsură, dar gustul ei este incomparabil. Cafeaua băută în leagăn, privind tufele de crăițe de la picioare zău că are alt gust față de cea băută pe balcon, scanând cele zece etaje ale blocului vecin.
Și nicicând nu m-aș fi gândit că o să primim în familia noastră un motan atât de guraliv și de nesimțit cum este Osho. Asta dacă nu pun la socoteală familia de bufnițe care și-a făcut cuib în salcâmul din fața casei, prilej cu care am urmărit săptâmâni la rând viața celor cinci pui, de când au ieșit din ou și până au învățat să zboare și au plecat în spatele curții, în căutare de puțină intimitate. Că doar nu degeaba mi-o fi venit mie, acum patru ani, să-i zic locului ăstuia dintr-un sat neinteresant de câmpie Cuibul.