În următoarele 7 minute vei afla:
– De ce a doua jumătate a vieții reprezintă un moment de eliberare, redescoperire și reinventare.
– Ce putem crea datorită istoriei noastre personale de luptă cu umbrele, cu vocile critice interioare, cu blocajele creative anterioare.
Există o mulțime de mituri bine înrădăcinate în credințele și în fricile noastre care au legătură cu înaintarea în vârstă. Însă unul dintre ele a fost destrămat, cu siguranță: este vorba despre acea preconcepție conform căreia îți atingi apogeul creativității înainte să treci în a doua etapă a vieții și că, pe măsură ce trec anii, creativitatea ți se diminuează.
În timp ce m-am documentat pentru noua mea carte, The Inner Work of Age, am intervievat mai multe persoane (unele celebre, alte mai puțin cunoscute), însă niciuna cu o viață obișnuită. Am vorbit, deschis, despre experiențele fiecăruia în legătura cu procesul de îmbătrânire, despre încercări și victorii, despre fricile lor și despre înțelepciunea câștigată anevoios. Am învățat, mai ales, despre obstacolele care apar din interior și despre călătoria spirituală pe care o presupune procesul de îmbătrânire, dar și despre modul în care fiecare dintre aceste persoane a trecut peste piedici, pentru a descoperi comorile vieții la o vârstă mai înaintată.
- Lasă în urmă trecutul astfel încât acesta să nu-ți mai influențeze modul în care te simți sau acționezi acum.
- Lasă să dispară durerea, furia, sentimentele de răzbunare sau de regret și folosește-te de emoții pentru a-ți recalibra relațiile.
- Exersează o acceptare de sine autentică a ceea ce ești acum; te va elibera de criticul interior și-ți va da puterea să simți și să acționezi cu mai multă autenticitate.
- Eliberează-ți mintea și transform-o într-un spațiu liniștit; asta îți va lăsa suficient loc de manevră să scapi de emoțiile negative legate de îmbătrnire.
- Alege o practică spirituală care se potrivește cu momentul în care te afli acum și aduce recompense sănătății tale mintale, sănătății creierului și bunăstării tale emoționale.
- Experimentează o stare de spiritualitate mult mai profundă, ceea ce-ți va oferi eliberarea de rolurile din trecut și de responsabilitățile de atunci.
- Descoperă energia revitalizantă care te face mai receptiv să te joci, să-ți vezi frumusețea și unicitatea și să-ți exersezi recunoștința.
- Implică-te în viața comunității, ceea ce va pune capăt izolării și te va conecta cu comunitatea din care faci parte.
Dar care sunt acele obstacole interioare, pe care eu le numesc „umbrele vârstei”, care ne împiedică să ne descoperim resursele prețioase? Și cum le depășim?
„Umbra interioară” (arhetipul umbrei) este un termen consacrat de către psihiatrul elvețian Carl Jung. Umbra se dezvoltă în fiecare dintre noi atunci când suntem copii, pe măsură ce noi identificăm comportamentele social acceptabile (politețe, generozitate, grijă față de alții ș.a.m.d) și se transformă într-un ego conștient care ascunde celelalte comportamente nepotrivite (bădărănie, ironie, egoism și altele) într-o umbră inconștientă. Aceste sentimente, imagini și dorințe inacceptabile există, latente, în umbră, însă ele pot ieși, brusc, la suprafață, printr-un comportament distructiv, adicții sau reprezentări de tot felul.
Atunci când lucrăm cu această umbră, putem să învățăm să-i ascultăm vocile interioare, care ne îndeamnă să facem aceleași lucruri pe care le-am făcut dintotdeauna, fără rezultatele dorite. Sau putem identifica aceste voci ca fiind niște personaje din umbră și putem lucra cu ele într-un mod specific. În contextul vârstei, ele sunt acele imagini, fantezii și temeri despre viața la maturitate, care ne influențează, chiar dacă nu suntem conștienți de asta, împiedicându-ne să ne găsim resursele.
În contextul creativității, noi ne exprimăm anumite trăiri, sentimente și talente și nu le dăm frâu liber altora. Acelea care rămân neexprimate ajung să fie împinse și înghesuite în umbră și vor alcătui, în final „viața netrăită”. Însă acest material nu e neapărat „negativ”; câteodată, talentele și darurile noastre interzise și neexprimate, la fel ca și visurile și dorințele neîmplinite, stau, latente, ascunse în această umbră.
Spre exemplu, în anumite familii, aptitudinile sportive sunt lăudate și încurajate; în altele, ele sunt văzute ca fiind triviale și fără substanță. În unele familii, talentul muzical sau artistic este prețuit și încurajat; în altele, este văzut ca o pierdere de timp. În unele familii, performanța academică este apreciată și lăudată; în altele, acest efort este văzut ca o modalitate de a evita „munca reală”. Așadar, dacă am crescut într-o familie în care talentul nostru unic și special n-a fost validat sau încurajat, acesta va fi ascuns într-un colț îndepărtat și întunecat al minții noastre.
În plus, atunci când suntem adulți, nevoile noastre financiare și emoționale ne pot limita exprimarea creativă. Mariajul, familia și munca ne pot inhiba creativitatea și ne pot menține captivi în acele roluri fixe, cu foarte puține posibilități de a ne lăsa liberă imaginația.
Rezultatul: creativitatea spontană nu poate răsări în mod natural din suflet. Însă, în momentele de tranziție, limitele din calea conectării cu sufletul creator devin tot mai estompate și chemarea către creație devine tot mai puternică. La mijlocul vieții, ne putem opri și putem reflecta asupra călătoriei noastre, eventual recuperându-ne impulsurile creative pierdute și explorând noi forme de expresie. Atunci când se confruntă cu o boală sau cu un accident, mulți își re-evaluează viețile într-un interval de timp foarte scurt și caută să-și ducă la bun sfârșit un vis neîmplinit, cum ar fi pictura, fotografia, dansul sau scrisul unui roman.
Prietenul meu, Phil, mi-a spus că el s-a simțit norocos că a învățat cum să-și câștige existența ca scriitor. În orice caz, după ce a scris 25 de cărți nonficționale ca să-și plătească facturile, acum visează să-și împlinească visul său de o viață, acela de a scrie un roman. Phil crede că acesta va fi genul de muncă făcută din dragoste, când va avea 70 de ani, și că ar fi singurul lucru pe care l-ar lăsa neterminat și pe care l-ar regreta pe patul de moarte.
Odată cu pensionarea, dorința de a ne exprima liber poate, în sfârșit, să se dezlănțuie. Pentru prima dată, mulți oameni simt că sunt liberi să-și asculte chemarea, să-și urmeze intuiția, să acorde atenție visurilor cu ochii deschiși și viselor de noapte și să-și exploreze viețile creative pe care n-au apucat încă să le trăiască. Așa cum am scris în această secțiune, o femeie de 70 de ani mi-a dat un e-mail și mi-a descris viața ei recentă: „Sunt scriitor, sculptor și membru în două coruri. Și m-am alăturat și unui cvartet de coarde, după ce mulți ani la rând n-am mai cântat la acest instrument. Nici n-am știut până acum ce suflet de artistă!”.
Howard, un coleg psiholog, și partenerul său au cumpărat un apartament în Hawaii, anticipând că s-ar putea muta acolo la pensie. El a făcut drumuri dus-întors timp de zece ani, consultându-și clienții în Los Angeles, apoi reîntorcându-se pe insulă. Am vorbit cu Howard în săptămâna în care deja făcuse tranziția spre o viață permanentă acolo. „Sunt nervos, pentru că eu sunt ca o albinuță muncitoare”, mi-a spus. „Și n-am trait niciodată până acum, fără să fac în permanență ceva. Așa că sunt îngrijorat de ce am să le spun oamenilor când o să mă întrebe ce fac”.
Însă ritmul cultural în Hawaii este mult mai lent și mai relaxat, mi-a spus. „Așa că trebuie să accept locul în care mă aflu acum. Aleg să-mi schimb viața acum și, pentru mine, asta înseamnă să mă concentrez pe creativitate: sculptură și scris.”
Howard descrie cum, atunci când lucrează cu lutul, este prezent în acea activitate în întregime și se pierde în moment, într-o stare de flux creativ. „Motivul pentru care fac asta este să mă bucur de proces, nu de rezultatul final al muncii.” Așa că a lăsat deoparte scopul de a câștiga bani sau de a ajuta oamenii și a început să învețe să să fie prezent în orice face: când sculptează, când scrie, când mănâncă, când se plimbă, ba chiar când își leagă șireturile. A lăsat în urmă agitația și a schimbat ritmul, punându-și corpul în acord, conservându-și vitalitatea și conectându-se cu inspirația. În acest mod, creativitatea devine mai mult decât un hobby; devine o obișnuință. Răspunzând lutului din mâinile sale, Howard nu mai este „cel care face”. Muza creativă face munca în locul lui. Legătura dintre creativitate și înaintarea în vârstă este complexă și profundă. Ne îndeamnă să întrebăm: ce e posibil în a doua sau chiar a treia parte a vieții? Nu ce e imposibil din cauza unor limitări inevitabile. Nici ce e posibil în ciuda vârstei. Însă ce este posibil tocmai datorită vârstei?
Ce putem să realizăm datorită experienței noastre de viață extinse, datorită rezilienței noastre, datorită poveștii noastre de viață lungă de câteva decade? Ce putem crea datorită istoriei noastre personale de luptă cu umbrele, cu criticile interioare, cu blocajele creative? Ce putem crea datorită maturității noastre, capacității noastre de a ne da la o parte din drumul ego-ului și de a ne deschide sufletul?
Există o mulțime de povești despre renașterea creativității la vârste înaintate. Marjorie Forbes s-a pensionat ca lucrător social în New York CIty la 68 de ani și a început să studieze oboiul. La 81, s-a alăturat unui ansamblu de cameră la 92nd Street YMCA și unei școli comunitare de artă. I-a spus unui reporter, Abby Ellin, că: „M-am reinventat și fac ceva ce am vrut mereu să fac”. Colegul său, Ari L. Goldman, cântă împreună cu New York Late-Starters String Orchestra și a scris o carte despre cum poți învăța să cânți la un instrument în anii târzii ai vieții (New York Times, 20 martie 2015).
Studiile arată că gradul de potențial creativ care se întinde pe o anumită perioadă de timp a fost subestimat. Prejudecățile despre vârstă ne-au răpit viziunea unei creativități la vârste înaintate, ducând la această confuzie de care aveam parte mulți dintre noi în ziua de astăzi. Prejudecățile noastre proprii despre vârstă, în colaborare cu acest unghi mort cultural, ne oprește din a ne angaja într-o căutare creativă.
Chemarea de a fi creativ poate declanșa câteva obstacole interioare. Poate că auzim „nu pot să învăț acum” „e prea târziu” „nu pot să-mi amintesc și să mă concentrez”, „nu știu cum” „fac asta greșit” „sunt prea încet”.
Dacă prejudecățile noastre proprii despre vârstă ne blochează chemarea sufletului de a crea, pur și simplu putem să respirăm adânc, să observăm, și să ne amintim că asta nu ne reprezintă. Apoi ne putem uita la consecințele de care avem parte dacă ne supunem acestor prejudecăți, oprindu-ne din nou, și putem face o altă alegere. Înțelepciunea convențională care ține cont de vârstă ne spune că avem un vârf de creativitate, atunci când suntem în tinerețea adultă sau la mijlocul vieții, așa că, dacă nu facem o descoperire uimitoare, nu scriem un roman sau nu pictăm o capodoperă până atunci, nici n-o s-o mai facem. Însă adevărul adevărat e cu totul altul: înțelepciunea unei vieți mature, nostalgia, dorința și conștiința mortalității sunt ingrediente perfecte pentru poeți, sciitori, compozitori, pictori, sculptori și așa mai departe.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Acești oameni au contrazis tiparul vârf-decădere al creativității: Verdi și Strauss au scris unele dintre cele mai bune opere ale lor atunci când aveau 80-90 de ani. Georgia O’Keeffe, aproape oarbă, a rugat asistentele să o ajute să picteze din memorie, la vârsta de 90 de ani. Bunica Moses nici nu s-a apucat de pictat până n-a ajuns la 78 de ani! Boris Pasternak a scris Doctor Jivago la 66 de ani. I.M.Pei a desenat piramida pentru Luvru la 66. Frank Lloyd Wright a făcut designul museului Guggenheim din New York la 73. Margaret Atwood a publicat continuarea la The Handmaid’s Tale la 81 de ani. Leonard Cohen și-a lansat ultimul album chiar înainte să moară, la 82 de ani. Iar Bob Dylan, acum la 80 de ani, își continuă turneele.
Acești oameni ar putea fi numiți genii, însă ei nu sunt excepții în rândul celor care înfloresc, pur și simplu, la bătrânețe. Karl Pillemer, un gerontolog de la Weill Cornell Medical College, împreună cu echipa sa, au întrebat peste 1.500 de persoane de 70 de ani sau peste care sunt cele mai importante lecții pe care le-au învățat pe parcursul vieții. Mulți au răspuns că și-au împlinit visul creativ ori s-au îmbarcat într-o nouă aventură, plină de semnificații, după ce au trecut de vârsta de 65 de ani. Într-un final, au avut sentimentul că „au nimerit-o”, scrie el în 30 Lessons for Living.
În cartea sa, The Creative Age: Awakening Human Potential in the Second Half of Life, psihiatrul și gerontologul Gene Cohen explorează combinația unică de creativitate și experiență de viață, incluzând stimularea creativă ca un soi de medicament pentru creier, sistem imunitar și dispoziție. El examinează trei obstacole care pot sta în calea inventivității, unele cu care ne confruntăm pe măsură ce îmbătrânim: tipare psihologice fixe, idei fixe și relații de familie nerezolvate. Cu alte cuvinte, el cere reparația vieții emoționale, cognitive și relaționale pentru a elibera creativitatea de sub forțele care o țin în umbră. Fără ură, fără resentimente și dezamăgiri, putem să dăm curs chemării de a explora noi forme de auto-exprimare.
Aici mai există un nivel despre care se discută prea puțin: creativitatea ca o practică spirituală. Cu ani în urmă, în postura mea de meditator, am crezut că practica de a sta singur undeva, meditând, însemna că fac un act spiritual.
Însă experiența mea traumatizantă despre deziluzia spirituală m-a dus, în cele din urmă, la descoperirea surprinzătoare că pot să scriu pe post de practică spirituală. În 1981, după ce am părăsit comunitatea mea spirituală, am întâlnit-o pe Marilyn Ferguson, autor a The Aquarian Conspiracy, care m-a angajat să scriu textele care explorau inovațiile în căutarea conștiinței. Îmi aduc aminte, ca și cum ar fi fost ieri, prima mea zi la muncă: am stat, paralizată, în fața calculatorului, cu mintea golită de orice gând. Pe măsură ce am început să accept anumite sarcini, am devenit tot mai familiară cu cercetările, am început să formulez idei noi, așa că am văzut că jurnalismul se potrivește temperamentului meu. Iubeam să adun informații, să le sintetizez, să le transmit altora. Apoi i le dădeam lui Marilyn. Ea lua un creion roșu (în acele zile!) și ștergea sau modifica fiecare cuvânt. Textul devenea de nerecunoscut. Inima mea se scufunda. Ea cerea un stil dens, telegrafic, unul în care să nu se simtă influența mea; într-un ton obiectiv, subiectul dispărea.
Am scris și am rescris… și am rescris… și din nou am rescris. Într-un final, un articol a fost acceptat. Și am luat-o de la capăt.
Într-o seară, în timp ce mă holbam la ecran, lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. Mi-am ridicat mâinile în aer și am spus: „N-o să devin niciodată un jurnalist. N-o să reușesc s-o mulțumesc vreodată pe această femeie”.
Si cu toate acestea m-am simțit atât de fericită când am găsit cuvântul perfect să fac o propoziție să zboare, pur și simplu. În acel moment mi-am adus aminte de o poveste din tradiția tibetană budistă. Un călugăr solitar, Milarepa, trăia în păduri, practicând meditația zi și nopate și mâncând doar supă de urzici. Ani de zile a încercat să ajungă la iluminare, dar postul său și rugăciunile nu l-au ajutat. Într-o zi, un alt om, Marpa, a ieșit din pădure. Ochii lor s-au întâlnit și Milarepa l-a recunoscut pe Marpa ca fiind învățătorul lui. Marpa i-a spus să construiască o casă mică din piatră într-un colț al pădurii „pe acolo pe undeva”, și apoi a dispărut printre copaci. În anul care a urmat, Milarepa a adunat pietre, una câte una, le-a ridicat și le-a cărat la locul ales. Apoi, cu atenție și chin le-a pus una peste alta până a reușit să formeze o structură stabilă. Marpa a ieșit din pădure, s-a uitat la coliba de piatră și a arătat către un alt punct. „Oh, nu, acolo!”. Și apoi a dispărut din nou. Inima lui Milarepa s-a rupt în două, însă și-a asumat sarcina ca și cum n-ar fi avut o altă șansă. A dezmembrat căsuța piatră cu piatră, le-a dus pe rând către noul loc și le-a repus în construcție. Un an mai târziu, sarcina era dusă la capăt. Marpa a reapărut, a clătinat din cap, și a declarat, fluturând din mână în altă direcție: „Oh, nu, ba acolo!”. Din nou, Milarepa a acceptat. A desfăcut construcția și a ridicat-o din nou. Încă o dată Marepa a apărut și a spus: „Nu, acolo!”. De data aceasta, spune povestea, de îndată ce Milarepa a pus ultima piatră, a atins iluminarea.
M-am uitat fix la ecran, cu lacrimile uscate, zâmbind. Am crezut doar că exercițiile de meditație reprezentau o practică spirituală. Însă lucrul de a scrie și rescrie, concentrarea și abandonul, toate acestea au fost ca un fel de yoga. Mă puteau învăța, de asemenea, despre observația de sine, lipsa de atașament inutil, volatilitatea, respirație după respirație.
Am început să scriu ca și cum punând cuvinte într-o propoziție aș fi pus pietre într-o casă. Am scris ca și cum conștiința mea despre procesul de scriere ar fi fost mai importantă decât conținutul. Am văzut mai puține corecturi cu roșu!
Apoi am avut parte de o altă descoperire: făceam cercetări intense, apoi stăteam să meditez o oră, să-mi golesc mintea, să îmi relaxez corpul, să las toate cuvintele și imaginile să-mi iasă din cap. Când mă reîntorceam la ecran, cuvintele curgeau din mine ca dintr-un râu. Niciun efort. Niciun chin. Practică de scris, practică de stat și meditat, scris, meditat – aceasta devenise ritmul vieții mele.
Treptat, am învățat să am încredere în acest proces: să explorez idei, să meditez, să-mi umplu mintea, să-mi golesc mintea, să dau la o parte ego din drum. Și semnele cu roșu au dispărut!
Ciclul mentoratului a luat sfârșit. Pe parcursul următoarelor decade, Muza a venit la mine, a ajuns la mine în acele momente liniștite când ego-ul meu se dădea la o parte. Și m-am deschis în fața ei. Muza mi-a dăruit șase cărți: copii literari care au stat în corpul și în mintea mea, care au intrat în celulele mele, s-au căsătorit cu sufletul meu, și-au găsit drumul prin minte către lume. Ca o mamă, le-am dat drumul să-și trăiască propriile vieți, să-și găsească drumul propriu către cei care le căutau. Recunoștința mea către Ea este nemărginită.
În cele din urmă, noi nu suntem definiți nici de poveștile noastre și nici de rănile noastre. Și nu suntem nici reprezentați de căutările noastre creative. Poate că ego-urile noastre pot fi tentate, pe măsură ce îmbătrânim, să ne identificăm cu ele, să construim castele în aer, ca să ne ferim de tranziția care are loc în corpul nostru și de impermeabilitatea lumii din jurul nostru. Poate că am fi tentați să credem că proiectele noastre creative pot triumfa deasupra mortalitatății noastre.
Atunci când am început să alcătuiesc această carte, m-am întrebat pe mine însămi: e această carte ultima încercare a ego-ului meu de a ieși în față? O ultimă încercare să-mi păstrez numele, brand-ul, să-mi perpetuez rolul? Să compensez, astfel, pierderea farmecelor și puterilor estompate o dată cu vârsta? Sau e ceea ce-și dorește sufletul meu, ceva care trebuie scris sau altfel aș risca să mă trădez poe mine însămi?
Și, cum am stat eu așa întrebându-mă toate aceste lucruri, vreme de doi ani, un răspuns a ieșit la iveală. Mi-am dat seama că… Aș asculta chemarea sufletului meu de a scrie și i-aș da drumul. Aș sta uitndu-mă la ecran și aș sta pe pernă. Mi-aș umple mintea și mi-aș goli-o. Această lucrare ar fi o practică foarte bună în a-mi regăsi vocea sufletului meu. Ar fi un dar pe care doar eu mi l-aș putea face.
Dar, pe de altă parte, mi-aș monitoriza energia, grija față de mine și nevoile pe care le am într-o relație. Și n-aș pierde din vedere echilibrul, așa cum am făcut-o când eram singură, tânără. Nu m-aș mai identifica cu cel care face și n-aș da voie vocii din capul meu să mă preseze ca să mă conducă către o realizare remarcabilă. În schimb, m-aș deschide și aș vedea misiunea sufletului meu: aceea de a transmite informații despre conștiință.
Odată cu această evoluție interioară odată cu vârsta, cu finalizarea unor afaceri neterminate ca să te desprinzi de trecut, odată cu reparațiile emoționale și creative, putem simți o recunoștință deosebită pentru modul în care s-au desfășurat viețile noastre. Practicile psiholgoice și spirituale care sunt oferite în The Inner Work of Age ne conduc, în cele din urmă, să descoperim un stadiu avansat al dezvoltării umane care se ascunde în văzul tuturor: schimbarea de la rol a sufletului.
Această frază a fost suprinsă perfect de învățătorul spiritual Ram Dass, un psiholog absolvent de Harvard, care s-a reîntors din India în anii 1960 și a devenit un ghid recunoscut și autor al unor bestseller-uri. El a descris schimbarea în identitatea sa de la rolurile active pe care le îndeplinim în timpul vieții noastre la ceva mai adânc, conectat cu o esență spiritual, care are valoare și nu depinde de productivitatea noastră, de realizări sau de imaginea de sine. Ram Sass numește această esență spirituală iubirea conștientă. Indiferent dacă-l numim suflet, spirit, o existență superioară sau Dumnezeu, atunci când încercăm să ne identificăm cu acel lucru, începem să fim cine suntem cu adevărat. Cu următoarea etapă de dezvoltare, putem să descoperim cele mai ascunse comori ale vieții la maturitate.
Fragment din The Inner Work of Age: Shifting from Role to Soul. Park Street Press (Septembrie 7, 2021).