În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum să-ți simplifici viața renunțând la balast.
– De ce exercițiul recunoștinței este mai eficient pentru echilibrul tău mental decât cel al optimismului.
Se spune că suntem pregătiți cu adevărat pentru o schimbare majoră în viață doar după o experiență grea, după o suferință profundă menită să lase semne adânci asupra organismului nostru. Și atunci începi să te recompui, să găsești piesele lipsă, să te întregești după ce ani la rândul ai fost destrămat bucată cu bucată de stereotipii, de așteptările celorlalți, de propriile limitări, nesiguranțe și frustrări.Autocunoașterea este edificatoare, în vreme ce schimbarea e un bilet către fericirea autentică.
Dacă în primele două articole am povestit despre cum am ajuns să sufăr de burnout și, mai apoi, despre cum am recidivat în drumul meu spre vindecare, în rândurile de mai jos, voi scrie despre acele silver linings (o parte dintre ele) ale experienței trăite de șase ani încoace. Pentru că, uneori, din ceva rău iese și mult bine. Așadar, iată câteva învățăminte: lucruri pe care, de altfel, le știam deja, dar pe care mă încăpățânam să le ignor, pe care mi le-am însușit pentru a mă vindeca de burnout (și depresie).
Nu trebuie să fii pozitiv sau optimist, ci doar recunoscător
În zilele noastre, există o continuă dezbatere asupra acestor concepte de “optimism” și “gândire pozitivă vs. negativă”. Ce am descoperit eu, în decursul procesului de autocunoaștere, este că nu mă încadrez la nicio extremă. Și asta pentru că eu rezonez cel mai bine cu un soi de echilibru (atât cât îl poți avea). Nu-mi propun să fiu cu gura până la urechi de dimineața până seara sau să mă gândesc doar la “floricele pe câmpii”, pentru că asta ar însemna, de multe ori, să ignor realitatea sau, și mai rău, să-mi inhib emoțiile și stările mai puțin plăcute. Or, și asta mi-a provocat burnout-ul.
Ce fac, în schimb, este să-mi asum că am și zile proaste (uneori chiar fără un motiv specific), rămân cu acea stare câteva ore, poate o zi, dar apoi mă ridic, mă scutur și mă bucur de viață. Ca să-mi fie și mai ușor să mă pun înapoi pe picioare, am revenit, inspirată de discuția cu o prietenă, la un obicei mai vechi: gratitude journal (un jurnal al recunoștinței). Seara, înainte de culcare, îmi notez într-un jurnal cel puțin un motiv pentru care sunt recunoscătoare. Chiar și în cele mai nefericite zile, tot găsesc ceva pentru care să mulțumesc cuiva: mie, alor mei, Divinității.
Din nou, suntem diferiți, drept care nu funcționează pentru toți aceleași lucruri. Dar dacă nu încerci măcar, de unde știi ce anume te va ajuta pe tine?
Fii deschis la nou și îmbrățișează schimbarea
De câte ori n-ai spus “eu nu voi face x lucru niciodată”? Trebuie să recunosc că eu am repetat asta de nenumărate ori chiar și după ce mi-am dovedit singură că, de fapt, nu doar că voi pune în practică, dar și că de la un moment încolo, viața mea nu mai poate funcționa optim fără respectiva activitate.
Este și cazul alergatului și mersului pe jos preț de kilometri întregi. Dar, cum menționam și la începutul articolului, de multe ori, ne schimbăm doar după ce viața dă cu noi de pământ. Și ne doare. După ce am ajuns în Franța, când eram în punctul cel mai de sus al burnout-ului, mă confruntam zilnic cu senzația de sufocare. Nevoia de a alerga și / sau de a mă plimba pe jos pe distanțe mari a venit firesc pentru că doar așa simțeam că pot respira.
Și uite cum eu cea care a “fugit” toată viața de alergat (pentru că îmi era lene, nu era pentru mine, nu aveam timp și toate celelalte motive din lume pe care le tot găsim ca să ne autosabotăm), acum, am devenit dependentă de această activitate. Nu las să treacă mai mult de două zile fără să fac mișcare. Și recunosc că zilele în care ceasul îmi arată că am parcurs x km și am făcut y pași sunt și cele în care mă simt excelent fizic, psihic și emoțional.
Renunță la balast: principiul de “less is more” chiar are beneficiile lui
Am fost întotdeauna o fire organizată și care a rezonat mai degrabă cu principiul de “less is more”, însă m-am îmbarcat cu adevărat în această călătorie care tinde către minimalism și o organizare riguroasă de abia după ce am trăit experiența burnout-ului. A fost momentul în care am renunțat la balast fie treptat, fie în cantități semnificative, de la obiecte, la relații și activități.
Nu-i deloc ușor, ba chiar se lasă, pe alocuri, cu multă suferință, dar crede-mă pe cuvânt că merită. O casă aerisită și lipsită de obiecte care nu-ți aduc realmente bucurie, ci sunt păstrate doar din considerente precum: poate avem nevoie la un moment dat, le-am primit cadou și nu e frumos să le aruncăm/donăm, ne amintesc de x moment sau y persoană, te ajută mai mult decât poți crede să fii bine cu tine.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
La fel se întâmplă și în cazul oamenilor cărora le deschizi larg ușa să intre în viața ta. Am învățat greu și târziu că o relație, de orice fel ar fi ea, trebuie să te împlinească acum și aici. Mulți ani, chiar mulți, m-am agățat de oameni de care nu mă mai lega absolut nimic la momentul respectiv doar pentru că mă stresam îngrozitor (și sufeream la modul real) din trei motive: 1. să nu-i supăr sau să-i rănesc; 2. m-au ajutat cândva, deci le sunt veșnic datoare; 3. avem atâtea amintiri împreună, e și păcat să nu mai fim prieteni. Toate motivele menționate anterior NU validează o relație onestă și menită să-ți aducă fericire. Iar o relație, chiar dacă nu este perfectă, pentru că n-are cum să fie așa, bucurie tot trebuie să-ți ofere.
Cât despre activități, aici am învățat să spun NU, fără să mă simt vinovată sau să dau prea multe explicații. Din nou, e un proces greu și de lungă durată, nu se întâmplă nimic peste noapte. Obișnuiam să accept invitații, vizite, să sar în ajutorul altora, deși mă simțeam obosită pentru că eram cu “resursele pe datorie” sau pur și simplu nu aveam chef să ies din casă. Oamenii nu reacționează musai pozitiv când îi refuzi, dar prefer să-mi asum că se va supăra cineva pe mine decât să-mi autosabotez starea de bine și sănătatea.
Grija de sine nu este sinonimă cu egoismul
Eu n-am avut niciodată grijă de mine. Este un adevăr pe care mi-l asum în prezent, dar pe care l-am negat cu înverșunare în trecut. Nu tu mișcare, nu tu alimentație ok, nu tu mers la manichiură sau alte proceduri (da, mersul la salon nu e o frivolitate și nu te transformă într-o superficială fără minte și suflet), nu tu rutină de îngrijire a tenului și a pielii. Nimic, zero! Dar, în schimb, eram veșnic nemulțumită de mine, de cum arăt, de cum mă simt. Ba mai mult, mi-am urât corpul ani de zile, am fost extrem de complexată și de frustrată de aspectul meu fizic și, în loc să încep să am grijă de mine, mai rău mă pedepseam și-mi chinuiam exteriorul până când a început să își ceară drepturile din interior.
În momentul în care am început să mă iubesc și să am grijă de mine în aceeași manieră în care am grijă de cei din jurul meu (pentru că fix asta nu facem), totul s-a întors în favoarea mea. Dacă mă simt bine cu mine, atunci și doar atunci am resursele necesare să fiu de folos familiei și prietenilor. Unde mai pui că transmit mai departe fetiței mele, o nouă generație, un principiu valoros: grija de sine nu este sinonimă cu egoismul.
Pe post de încheiere, las aici ceva ce am citit zilele trecute: “You need to master the art of showing up”, spusă de James Clear, autorul cărții Atomic Habits. Adevărul este că nimeni nu ne poate face fericiți dacă noi nu reușim să facem asta din interiorul nostru, într-un mod real și asumat.
Citește și:
4 lucruri pe care trebuie să le știi despre burnout
Cum poți ajuta pe cineva care se află în burnout, inclusiv pe tine însuți