În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum poți ajunge să funcționezi cu resursele interioare ”pe datorie”.
– Care sunt manifestările burnout-ului și cum poți să-l eviți.
Cum am ajuns la burnout?
6 ani de burnout. Scris negru pe alb pare mult. Dacă rememorez începuturile acestei perioade, mă simt de parcă totul a fost ieri. Atât de traumatizantă și de menită să te zguduie din temelii este o astfel de experiență.
2016 a fost, pentru mine, cel mai bun an din viața mea de până atunci. Aveam o relație minunată (încă o am), urma să ne cumpărăm casă, iar pe plan profesional eram într-un punct pentru care muncisem enorm de mult, pe care-l visasem și noaptea, și ziua. Doar că prăpastia dintre ceea ce trăiam și ceea ce simțeam se adâncea cu fiecare moment în care refuzam să accept că, de fapt, NU sunt deloc bine.
Organismul a început să-mi trimită primele semnale de “avarii” prin primăvara anului 2016, însă le-am ignorat cu superficialitatea și ignoranța specifică zilelor noastre, când este mai important să dovedești altora că tu duci oricât, că tu nu greșești, n-ai nevoie de ajutor, realizezi orice ți-ai propus decât să fii vulnerabil și să recunoști că nu mai poți. Așa a debutat declinul, cu somatizare: săptămâni întregi, m-am confruntat cu dureri de stomac inexplicabile (și pe care nu le mai avusesem niciodată până atunci), iar în spatele urechilor mi-au apărut, la fel de neobișnuit, niște bube extrem de urâte (care au revenit ulterior, ori de câte ori am avut o perioadă “neagră”).
Am ignorat simptomele, le-am pus pe seama unei perioade agitate (care nu era nicidecum ceva nou pentru mine, doar fusesem întotdeauna workaholic–ă) și am turat motoarele chiar mai tare pentru că, în toamna lui 2016, am obținut acel job pe care mi-l dorisem încă din școală: unul care să-i facă pe toți ceilalți de lângă mine să spună: “Uite că poate!”. Și așa s-a și întâmplat, adică lumea mă felicita, părea că mă apreciază chiar mai mult decât o făcea înainte. Doar că mi-am dat seama că eu nu simt nimic. Și atunci m-a izbit tare!
Cum am știut că sufăr de burnout?
Nu mă înțelege greșit, eram mândră de realizările mele profesionale, am iubit acea perioadă, cu toate provocările pe care le-a adus la pachet, însă a fost pentru prima dată în viață când mi-am dat seama că nu trăiam viața mea, ci pe a altora. Reușisem din motivele greșite. Tot ce făceam era doar pentru a-mi dovedi mie și altora, când realitatea din teren se cutremura sub un munte de neîncredere, o stimă de sine prăbușită și, din păcate, acesta era de abia începutul.
Eram atât de prinsă cu multitasking-ul zilnic, că efectiv nu mi-am dat seama că, în ultimii ani, eu nu făcusem aproape nimic pentru mine. În 2016, încă mai aveam zile de concediu neluate din anul 2014. Nu făceam niciun tip de mișcare, mâncam haotic (obicei care m-a “ajutat” să iau nouă kilograme în patru-cinci luni, eu având 1.53 metri și o conformație ușor androgină), mă simțeam rău, pentru că la vremea respectivă consumam cantități mari de carne, dormeam puțin și prost, îmi pierise aproape complet apetitul pentru sex, părul a început să-mi cadă până în punctul în care am rămas cu jumătate din ce avusesem.
Eu eram deja cu resursele interioare “pe datorie”, dar nici măcar nu am conștientizat asta. Pentru că mi-am inhibat orice emoție negativă (cum adică să nu fiu bine când uite ce job fain am, ce poveste de iubire trăiesc, ce prieteni devotați am etc.?!?), au apărut inevitabil și atacurile de panică. Din ce în ce mai dure, mai nemiloase, cu urlete de disperare pe care eram incapabilă să le controlez, cu tremur în picioare și senzația că pământul fuge la propriu de sub mine, cu sentimentul de sufocare, de lipsă de aer.
Nimic din toate acestea nu m-a speriat la fel de tare ca pierderile de memorie pe care am început să le am. Eu, care m-am putut lăuda întotdeauna cu o memorie excelentă, ieșită din comun, începusem să uit mult, multe, des, de la cele mai banale lucruri până la chestiuni importante.
Și, spre surprinderea tuturor, am decis să accept că nu mai pot, că trebuie să spun STOP clar și răspicat, pentru că ajunsesem efectiv în punctul în care nu mai eram deloc stăpână pe viața mea, pe corpul meu.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Cum a început călătoria mea spre vindecare?
“Durerea este inevitabilă. Suferinţa este opţională”, Haruki Murakami. Este unul dintre citatele mele preferate tocmai pentru că l-am trăit pe propria piele. Odată ce am acceptat că sufăr de burnout, am început să trăiesc mai mult pentru mine și mult mai puțin pentru a obține validare din partea celorlalți sau pentru a bifa niște reușite personale sau profesionale.
Voi dedica un material mai amplu acestei părți din călătoria mea, dar foarte pe scurt, iată ce m-a ajutat să declar azi că sunt supraviețuitoarea unui burnout și a unei vieți care nu-i aparținea:
- mișcarea de orice tip: exerciții fizice făcute acasă, alergare sau plimbare în parc (de cel puțin patru-cinci ori pe săptămână);
- terapie;
- alimentație echilibrată care, pentru mine, se traduce în a consuma produse care mă fac să mă simt bine;
- echilibru între perioadele aglomerate și momentele de respiro (de exemplu, dacă am mai multe nopți la rând în care nu reușesc să mă odihnesc, mă organizez în timpul zilei astfel încât să pot dormi la prânz sau alerg zilnic în loc de doar patru ori pe săptămână);
- meditez (5-10 minute) și fac exerciții de respirație (mă ajută să gestionez stările de anxietate);
- îmi dedic timp doar pentru mine (fără soț și copil): fie că vorbim despre mers la salon, ieșit cu fetele, văzut un film acasă singură sau la cinema;
- am renunțat (donat / aruncat) la toate obiectele din casă (haine, cărți, obiecte de decor etc) care nu-mi aduceau bucurie, ci doar mă sufocau (pentru că mă țineau ancorată într-un trecut în care nu mă mai regăseam). Recomand metoda KonMari lui Marie Kondo pe care am aplicat-o și eu.
- nu m-am mai agățat de oameni și de relații care erau toxice pentru mine sau cu care pur și simplu nu mai rezonam, dar la care nu voiam să renunț din motive de “datorii” imaginare pe care le aveam față de persoanele respective;
- am încetat să mă compar cu alți oameni și să consider că ceea ce mă face pe mine fericită este greșit doar pentru că ceilalți nu înțeleg drumul meu;
- desigur că încă mă interesează ce cred alții despre mine, doar că nu mai caut validare cu orice preț și de la oricine;
- îmi doresc în continuare să am reușite pe plan personal și profesional, dar sunt mai concentrată pe calitate și mai puțin pe cantitate, și oricât de mult mi-aș dori o colaborare sau să ajut pe cineva apropiat, primează sănătatea mea psihică, emoțională, fizică.
Până să sufăr de burnout NU am făcut niciodată majoritatea lucrurilor din lista de mai sus sau, dacă am bifat ceva, am făcut-o extrem de superficial și fără disciplină sau consecvență. Așadar, ceea ce a funcționat la mine a fost fix opusul a ceea ce m-a adus în situația de a mă confrunta cu burnout. Am început să aplic regula din avion, fără să mă simt vinovată sau să consider un act de egoism: pentru a fi bine cu și pentru ceilalți (să le pot pune masca de oxigen) trebuie mai întâi să am grijă de mine (să-mi pun mie masca de oxigen prima).
Voi reveni într-un articol viitor cu povestea recidivei mele care m-a aruncat înapoi în brațele nemiloase ale burnout-ului.