Experiența burnout-ului m-a făcut mai puternică și a sădit în mine încrederea că pot înfrunta mult și multe, dar într-o manieră sănătoasă. Nu-mi mai inhib emoțiile mai puțin plăcute, îmi las timp și spațiu pentru a mă vindeca, iar apoi mă ridic, mă scutur bine și mă bucur de viață.
Chiar dacă sună a clișeu, este o realitate: odată ce mi-am revenit din prima “criză” serioasă provocată de burnout, am simțit, pentru prima dată până la acel moment, că a venit timpul să devin mamă. Mi-am dorit asta mereu, doar că am amânat din cauza serviciului, din motive personale pe care mi le tot imaginam sau impuneam: ”trebuie să avem casa noastră”, ”e musai să mai avem aia și ailaltă”, ”suntem prea tineri” etc.
Mai mult decât atât, m-am întrebat mereu dacă este bine să aducem un copil în lumea asta hâdă. Dar gândul că va mai fi (totuși) încă un om bun (pentru că așa ne creștem fetița) pe Pământ ne-a dat speranță.
Cum am devenit mamă?
Ei bine, fix așa cum nu mă așteptam și complet altfel decât am plănuit întotdeauna. Asta așa, ca să înțeleg că uneori e în regulă și să mai lași viața să te surprindă, că e ok să nu încerci să controlezi totul, că visurile prind aripi când te aștepți mai puțin, dar numai atunci când ești deschis să “zbori” alături de ele.
Cum menționam mai sus, aveam stabilite niște reguli care determinau clar momentul în care voi deveni mamă. Era o listă cu puncte de bifat înainte să am copil. Când am rămas însărcinată, n-am putut să tai niciunul dintre acele puncte: nu aveam casa noastră, nici măcar nu eram în țară, eu nu aveam serviciu la momentul respectiv, pentru că-mi luasem acel an sabatic cu scopul de a-mi reveni din burnout: nu aveam nimic concret stabilit.
Cu toate acestea, dimineața în care am aflat că sunt însărcinată a fost una dintre acele rare clipe pe care ne este dat să le trăim în viață, când ne învăluie cea mai pură și mai intensă formă de fericire, fără să-și facă loc vreun strop de teamă, de neîncredere, vreun “dar ce facem acum?”.
Cum m-a vindecat fetița mea?
Curând, Rita va împlini patru ani. Am avut o sarcină dificilă, cu dureri crunte de bazin, cu o naștere prematură la 34 de săptămâni (după o lună de stat în spital, la pat, pe perfuzii) și un prim an al Ritei marcat de plâns aproape continuu, de dormit puțin și prost (lipsa somnului s-a întins pe o perioadă chiar mai lungă).
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Reversul medaliei când rămâi însărcinată foarte curând după ce treci printr-un burnout este că peste oboseala cronică de care deja suferi se așază nopțile nedormite și urletele zdravene ale copilului.
Partea bună este că, pentru cine-și dorește să aibă un copil, șansele să treci printr-o perioadă marcată de schimbări de care nici măcar tu nu te credeai capabilă cresc considerabil.
Dar să vedem concret cum m-a schimbat, în bine, Rita pe mine
- am grijă de mine așa cum n-am avut niciodată până acum, și nu doar la nivel emoțional. Sunt un role model pentru fetița mea, drept care-mi doresc să-i transmit că a fi îngrijită, a te îmbrăca frumos, a merge la salon nu sunt chestiuni superficiale, ci necesare pentru a te simți bine în pielea ta. Și cum exemplul personal funcționează cel mai bine, sunt extrem de fericită când îmi dau seama că Rita, la aproape patru ani, observă aceste mici gesturi pe care le fac pentru mine și uneori mă copiază.
- am descoperit că am o latură feminină mult mai accentuată decât am crezut vreodată. Am fost mereu “mai bărbată”, de la stilul vestimentar până la noțiuni ce țin de comportament, pentru că am perceput feminitatea ca pe ceva frivol, slab, vulnerabil, că nu e de mine, eu care uite câte fac singură fără să mă plâng, fără să cer ajutorul.
- și dacă tot am scris despre “a cere ajutorul”, tot datorită Ritei am decis, în sfârșit, să merg la terapie (ceea ce am exclus complet înainte de a deveni mamă). Mi s-a părut esențial să mă vindec la modul profund, să desfac foaie cu foaie, ca la ceapă, traume, dezamăgiri, frustrări și nesiguranțe, astfel încât să reduc la minimum transmiterea lor către Rita. În plus, terapia mă ajută să fiu o mamă mai echilibrată, mai bună, îmi răspunde la întrebări ale căror rezolvări îmi este dificil să le văd singură. Și, din nou, pentru prima dată, nu mai percep asta ca pe o slăbiciune.
- tot datorită Ritei am făcut o schimbare radicală pe plan profesional. Plănuiam de mulți ani să lucrez pe cont propriu, dar n-am avut niciodată curajul, nebunia, pofta aceea de a trăi cu lumină și întuneric experiența unui nou început. Blogul meu și cartea pentru copii pe care am scris-o (și care sper că va fi publicată curând!) sunt proiecte pe care le-am demarat inspirată de Rita.
- tot de când o am pe Rita, mă îmbrac în rochii (o făceam extrem de rar și mai mult atunci când îmi era impus de vreun dress code), port tocuri (pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am purtat tocuri până să o am pe Rita), port bijuterii cu poveste și sens (n-am purtat nicio bijuterie, nici măcar cercei, foarte mulți ani), mă simt frumoasă și, în sfârșit, femeie.
- am mai mult curaj să CER de la alții, să mă duc chitită spre ceea ce mă împlinește profesional și personal. Chiar dacă mă simt “paralizată” de frică, răspund categoric DA la provocări profesionale care mă scot din zona de confort, din bula mea. Iar toate acestea vin la pachet cu recompense pe măsură.
- și, nu în ultimul rând, în vara anului trecut, când am trăit un nou episod extrem de dur și abia reușeam să mă dau jos din pat, fizic, psihic, emoțional, Rita a fost motivația mea supremă.
Poate că unele dintre punctele de mai sus îți par superficiale sau chiar banale, dar pentru mine, cea care s-a “biciuit” mulți ani, s-a “ascuns” sub haine și pretexte, a fost lipsită de curaj, de încredere în propriile forțe, care nu s-a iubit, ci doar tolerat, toate aceste schimbări au reprezentat drumul către o versiune mai fericită a mea, deci și mai bună. Ca mamă, ca femeie.
Citește și:
Un psiholog explică de ce oamenii înțeleg greșit, încă de la bun început, ce înseamnă parenting