În următoarele 3 minute vei afla:
– Cum arată clientul ”perfect” pentru un psiholog.
– Ce este intelectualizarea și cum poate frâna ea procesul de vindecare.
Suntem o generație privilegiată, pentru că avem ocazia să ne informăm și, totodată, contextul social propice pentru a destructura credințe propagate de generații întregi.
Avem acces la social media, cărți de dezvoltare personală, cărți scrise de specialiști, minunate citate motivaționale și influencer-i, care vor să facă lumină și să ridice stigmatul asupra bolilor mintale, fiecare făcând o treabă mai mult sau mai puțin bună, sau la minunații scriitori, blogger-i, terapeuți care au adus în atenția publicului importanța educației cu blândețe pentru copiii noștri.
Suntem o generație privilegiată care și-a asumat propria vindecare, precum și pe cea a generațiilor trecute, dar și a celei care vine după noi, fără a ști ce o așteaptă.
Ca profesionist care activează în domeniul sănătății mintale, mă bucură să aflu că cele mai vândute cărți în anul anterior sunt cele care se ocupă tocmai cu așa ceva. Este, parcă, o revoluție la care asist și sunt în mijlocul ei, beneficiind de toate informațiile pe care clienții mei le află, făcându-mi, într-o anume măsură, mult mai ușoară munca de detectiv pe care o fac de obicei.
În profesia noastră, este cunoscut un acronim care descrie clientul “perfect” – YAVIS (young, attractive, verbal, intelligent and successful ). Se spune că cel mai ușor poți lucra cu un client care are aceste atribute. E adevărat, lucrurile sunt mult mai ușoare, la suprafață însă, pentru că, dacă avem și noi răbdarea să vedem ce este acolo de fapt, am conștientiza din fotoliul terapeutului că aceste suflete perpetuează tocmai fuga la care au apelat toată viața pentru a se apară, rămânând într-o stare de intelectualizare, îndeplinindu-și nevoia de a înțelege și a avea un răspuns la întrebarea de ce.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Evident, pentru procesul de vindecare, uneori, este necesar să răspundem și la această întrebare, ne dă sens, se închide un ciclu, ergo avem din nou control. Însă, există o problemă: ne blochează în a ști, iar a simți este viciat de lucrurile pe care le știm.
Da, este important să înțelegem, să facem conexiuni, mai ales cu ceea ce ni se întâmplă în prezent. Acesta este și scopul terapiei, îmbunătățirea prezentului, nu schimbarea trecutului.
Deseori, se întâmplă să am o discuție care se repetă sub diferite forme în cabinet:
– Și ce simți acum când povestești așa ceva?
– Mă înfurie, simt că a fost nedrept, nici măcar nu-mi mai aminteam așa ceva. Dar, până la urmă, au făcut ce au putut cu ce au avut…
– Da, așa e, nu poți da ce nu ai primit. Mă întreb oare ce s-a întâmplat cu furia ta când ai spus asta?
– S-a făcut mai mică.
– Dar în corp mai simți ceva?
– Da, încă mă simt furios, dar nu prea.
– Dar corpul ce-ți spune?
– Că e agitat…
Nu e la fel de fiecare dată, dar ați înțeles procesul care se întâmplă. Da, ne ajută toate informațiile, momentele de Aha! și conștientizarea. Și nu, terapeuții nu caută să arunce vina pe părinții noștri, ci să scoată la suprafață tot ce nu ni s-a dat, pentru a învăța cum să ne oferim. De undeva trebuie să plecăm.
E adevărat, nu toți își permit terapie, nu este accesibilă tuturor, acesta este un subiect pentru altă dată, dar pe lângă toate informațiile din cărți, îmi doresc să știți că două lucruri pot fi adevărate în același timp.
Părinții noștri au făcut ce au putut cu ce au avut și, chiar dacă n-a fost cu intenție, tot te-au dezamăgit. Au făcut ce au putut cu ce au avut și ceea ce ne-au dat n-a fost suficient pentru noi. E în regulă să ne fi dorit mai mult și să recunoaștem că și acum vrem mai mult.
Părinții nu stau la ușă să asculte, dar sunt mereu cu noi și putem alege să ne înfuriem, să ne trăim pierderile fără a dă vina, ci a construi responsabilitatea pentru propria persoană, fie prin a ne oferi nouă înșine sau a cere de la alții. Nu trebuie să faceți singuri și nu doar prin a ierta sau a înțelege. Putem să nu iertăm, să nu fim de acord, chiar dacă înțelegem.
E necesar să înțelegem și nu este suficient. A înțelege în mod repetat este un mecanism de apărare: se numește intelectualizare.
Prin a simți ne eliberăm de neputința și visul că am putea avea într-un final părintele pe care nu l-am avut niciodată. Nu de alta, dar ceea ce ne face umani este însăși simțirea, doar ea ne rămâne.
Citește și:
De ce merită să investești în dezvoltare personală
Faci tot ce poți ca să te dezvolți, însă viața ta nu devine mai bună?