În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce romantismul stă în calea fericirii noastre.
– Cum a umplut mitul sufletului-pereche sălile tribunalelor.
Vorba aceea, dacă aș fi primit un bănuț de câte ori am auzit întrebarea asta în ultima vreme acum probabil că scria articolul ăsta altcineva, iar eu eram la plajă. Pe o planetă care se suprapopulează, de ce o fi atât de greu să găsești pe cineva potrivit? Oameni sunt destui (stația de metrou de la Victoriei înainte de pandemie era dovada clară), dar unde naiba e cel (sau cea) care îmi trebuie mie? Ce e greșit cu mine, de ce sunt singur(ă)? De ce găsesc doar oamenii greșiți? Cam așa sună întrebările pe care le aud.
Înainte să citiți mai departe, să menționez ceva important. Terapeutul aici de față e cunoscut ca fiind capabil să extragă romantismul din orice poveste. Așa că nu vă așteptați la altceva nici acum. Carevasăzică, de ce e atât de greu să găsești pe cineva și (mai apoi) să reușești să ai o relație de lungă durată care să și funcționeze normal.
Îndrăgostirea e rezultatul unei combinații de hormoni și neurotransmițători
Primul punct sensibil e acela că locul de plecare al relațiilor noastre e mult apreciata îndrăgostire. Îndrăgostirea e o stare. Dragostea e o emoție. Vorba filozofului, dragostea e ceea ce rămâne după ce ai terminat să te îndrăgostești. Starea de îndrăgostire, minunată așa cum e ea, nu e un indicator al calității unei relații. Rezultă ca urmare a unei combinații cu zurgălăi dintre hormoni și neurotrasmițători. Se ocupă de prima parte a unei relații. Pe urmă începem să vedem omul din spatele hormonului. Toți cei pe care îi vedeți azi la tribunal, după 2-5 ani de relație, au făcut cunoștință cu omul cu pricina și nu le-a convenit ce au găsit. Mai mult, nu numai că pornim la drum în baza unei stări subiective, dar mai adăugăm la pachet și mitul sufletului pereche. Care mit presupune că tot ce trebuie să faci e să găsești omul și gata, te-ai scos. Restul, de la compatibilitate la orgasm simultan (alt mit, sic) e asigurat și nu trebuie să mai faci nimic. Problema fiind aceea că dragostea are nevoie să se însoțească cu o pleiadă de concepte cum ar fi respectul, apartenența, apropierea, intimitatea și că nu avem cum ajunge acolo decât pe baza compatibilității.
Clădirea compatibilității este o misiune plină de provocări
Compatibilitatea cu pricina cere, în zilele noastre, al naibii de multă muncă. De ce? Simplu. Am vrut libertate. Acuși trebuie să ne descurcăm cu ea. Trăim într-o lume în care societatea mai oferă foarte puține repere. Poți fi cine vrei tu, poți exprima cine ești oricum te simți bine. Suntem mobili (la propriu, ne putem naște la Zalău și căsători în Birmingham), bombardați cu informații și liberi de multe constrângeri. Bunicul și bunica mea aveau lucrurile clare – se știa din fragedă pruncie cine face ce și care erau așteptările generale de la o relație. Noi astăzi trăim într-o lume în care ne definim nu doar valorile, ci și tipul de relație, sexul participanților, cine trebuie să se ocupe de ce anume. Venim deja din familii cu repere diferite, concepții diferite. Nu mă plâng. Doar zic că puțini dintre noi ne-am prins că prețul relațional pentru libertate și diversitate este căutarea și clădirea compatibilității. Ceea ce e, oameni buni, muncă curată. Vestea proastă fiind aceea că munca face casă extrem de dificilă cu romantismul. Pentru că pornim la drum emoțional (îndrăgostirea, bat-o vina!) și nu rațional nu știm cât de compatibili suntem cu respectivul suflet pereche. Există o regulă relațională care ne spune că din ce e mai puțină compatibilitate, de aia o să fie nevoie de mai multă flexibilitate, respectiv mai multă muncă relațională. De aici și contradicțiile. Pe de-o parte ne-am agitat să găsim sufletul pereche și s-ar presupune că, gata, de acum încolo ne-am liniștit. Pe de altă parte constați că dacă nu pui umărul la treabă sufletul pereche o să-și piardă atractivitatea și o să ajungă ex-suflet pereche.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Avem așteptări de la un partener cât de la un sat întreg
Dar asta nu e tot. Criteriile noastre relaționale au devenit foarte conceptuale. Vestea bună e că ne permitem – până la urmă, dacă o relație nu mai are rol de supraviețuire (economică sau de alt fel) e semn de prosperitate. Vestea proastă e că (vorba lui Aziz Ansari) am ajuns să așteptăm de la un singur om cât pe vremuri așteptam de la un sat întreg. Partenerul meu de viață trebuie să fie psiholog 24/7, să mă susțină necondiționat ori de câte ori e necesar, să mă inspire să obțin o versiune mai bună a mea, să fie cel mai bun prieten și cel mai bun partener sexual. Și lista nu e exclusivă. M-am oprit eu pe motive de spațiu. Cum le spun clienților mei, poți să ceri de la viață ce vrei doar că e bine să iei în calcul că multe criterii funcționează ca o strecurătoare foarte fină. Te miri ce mai ajunge dincolo de ea.
Mai mult, de multe ori criteriile cu pricina se bat cap în cap, iar asta ne trimite în căutarea unei zebre în carouri într-o lume populată de modele cu dungi. Cea mai întâlnită contradicție este aceea între o carieră de succes și atenție necondiționată în cuplu. Ne dorim ca omul să aibă un buton on-off în cap, care să-l obsedeze cu cariera personală îndată ce a ieșit pe ușă și să-l preocupe de familia sau cuplul de cum a văzut preșul de la intrare. Realitatea tristă fiind aceea că prioritățile sunt concurente și nu coexistă deloc într-un cluster prietenos și armonios în care posesorul lui împacă și capra carierei și varza familiei.
Ai crede că, dacă găsești pe cineva care să semene cât de cât cu ce era în plan, te-ai scos. Dar, nu! Vorba aceea, singura cale să fii mulțumit de cumpărăturile făcute e să ieși din mall după ce le-ai făcut. Altminteri e #nerverendingstory pentru că (teoretic) e întotdeauna loc de mai bine. Plus că e parte din condiția umană să idealizăm ce n-avem și să ne plictisim când primim. Suntem bombardați nu numai cu fericirea declarativă a altora (via social media), ci și cu un număr infinit (dar teoretic) de posibilități relaționale. Cu alte cuvinte, trăim permanent în mall-ul relațional, așa că devine greu să decizi că ai ales cea mai bună posibilitate și să te simți pregătit să ieși de acolo.
Și, ca și cum cele de mai sus nu erau de ajuns, avem de-a face și cu mesaje contradictorii cu privire la cursul „normal” al vieții. Pe de-o parte suntem îndemnați să ne găsim și să punem în practică rețeta fericirii. Pe de altă parte, suntem puși la zid deseori, dacă nu ne încadrăm în stereotipurile curente, chiar dacă unele sunt de pe vremea bunicii. Cel despre adultul „normal”, de pildă, este încă cel al unei persoane aflată într-o relație de lungă durată și (începând de pe 30 de ani) cu unul sau doi copii. Suntem educați de mici să fim independenți, dar ni se spune că fericirea are musai punct de plecare în cuplu. De aici și tentația de a alege ce am la îndemână de la un moment dat încolo.
Capacitatea de a alege este o componentă a fericirii
Dacă tot am enunțat probleme, fostul corporatist din mine simte nevoia să zică ceva și despre soluții. Primul ingredient al fericirii e sentimentul că faci o alegere. Carevasăzică, nu statul în cuplu sau singur contează, ci posibilitatea de alege cum vrei să fie viața ta. Dacă ce ai nu e ce vrei, ajută să te gândești ce faci în fiecare zi pentru a crea oportunități în direcția dorită. Dacă vrei un partener de cuplu, de pildă, un minim de făcut ar fi să te asiguri că ieși din casă și cunoști alți oameni. Un pic de conștientizare a criteriilor relaționale ajută. Ce vreau de la o relație? Ce e negociabil? Ce e un deal breaker? Nu de alta, dar în relațiile între adulți, dragostea necondiționată are iz de dependență relațională. Care sunt prioritățile mele? Sunt pregătit(ă) să investesc timp în găsirea unei relații și întreținerea ei? Sunt gata să pierd din gradele mele de libertate? (Mda, veste proastă, într-o relație vei pierde ceva libertate pentru că trebuie să ții cont de încă cineva.) Dacă ai o relație, ce dovezi obiective ai că e una bună pentru tine? Concluzia? N-o fi ușor să găsești o relație, dar nici imposibil nu e. Cred doar că nu mai putem pleca la drum doar cu romantismul, ci cu combinația corectă din acesta și realism, chiar dacă ne păstrăm optimismul.
Citește și:
Teama de respingere în relațiile de cuplu
De ce este bine să împărtășești ce simți și ce îți dorești într-o relație