În următoarele 5 minute vei afla:
– Care este valoarea ruşinii în stabilirea unei stime de sine autentice.
– Când rușinea devine toxică şi ce putem face în acest caz.
Titlul articolului este cel al unei cărţi publicate recent la Editura Trei şi o poate face să pară că se încadrează în categoria celor de self help cu sfaturi simpliste, superficiale. Cartea este, însă, una consistentă, rămânând în acelaşi timp accesibilă, Este scrisă de un psihanalist format în teoria relaţiilor de obiect şi căruia îi apar constant articole în publicaţii ca New York Times, USA Today sau Washington Post. O mare parte dintre capitole conţin referiri la cazurile sale de psihoterapie din cabinet şi la munca altor autori cunoscuţi, ca Brené Brown şi Andrew Solomon, referiri la seriale, la show-uri TV si la comendianţi de stand-up, totul pentru a arăta în câte moduri ne confruntăm zilnic cu ruşinea în societatea actuală.
Ruşinea fundamentală
Teoria relaţiilor de obiect, în care s-a format autorul, studiază modul în care se structurează reprezentările interne ale propriei persoane şi ale celorlalţi şi încearcă să explice modelele de relaţii după care funcţionăm şi care s-au format pe suportul legăturii primare mamă-bebeluş.
Un eşec în cadrul acestei relaţionări produce o rană primară, care-l împiedică pe copil să-şi creeze o imagine coerentă de sine ca individ valoros şi demn de a fi iubit. Acest lucru se resimte şi la vârsta adultă şi se poate traduce prin dependenţă afectivă, dificultate de a crea relaţii sănătoase cu ceilalţi, nevoie constantă de validare, iar, în termenii autorului, ruşine fundamentală, “o emoţie toxică pe care sperăm să nu o simţim niciodată” (p. 10).
Pentru a înţelege cum este afectat creierul bebeluşului de interacţiunea cu cei din jurul lui, autorul aduce în discuţie experimentul feţei inexpresive. “Într-o sală de observaţie de la Universitatea din Massachusetts, camera unui cercetător înregistrează scena: o tânără mamă stă în faţa fetiţei ei (…). Când cele două se privesc, bucuria inundă imediat faţa bebeluşului. (…) Cele două sunt în armonie emoţională. În acest moment, fiecare reprezintă centrul de fericire al universului celeilalte. Urmând instrucţiunile cercetătorului, care nu se aud pe cameră, Mama întrerupe contactul vizual şi se întoarce cu spatele pentru scurt timp. Când se întoarce din nou, faţa ei este o mască impenetrabilă, corpul rigid şi inexpresiv. Nu se mai apropie de bebeluş şi nu răspunde în niciun fel. Bebeluşul observă imediat că s-a schimbat ceva; o expresie de confuzie îi traversează faţa. (…) Cu cât Mama rămâne mai mult timp detaşată şi indiferentă, cu atât mai mare este supărarea bebeluşului. Începe să se agite în scaun şi în cele din urmă izbucneşte în plâns. Mama în sfârşit reacţionează, gângurind şi zâmbind la bebeluş. În câteva secunde, sunt din nou în armonie, privindu-se în ochi şi împărtăşind bucuria pe care o simt una în prezenţa celeilalte” (p. 69).
Rușinea fundamentală este o rană care, de cele mai multe ori, durează întreaga viaţă şi care-l face pe individ să se simtă defect, niciodată suficient de bun, niciodată demn de iubire. Ea apare, aşa cum arată experimentul, din cauza lipsei de conectare cu cei din jur, în special în copilăria mică. O experienţă repetată, îndelungată, de alienare duce la formarea acestei răni. Ea poate fi ameliorată, printr-o examinare de sine profundă şi onestă, adesea dureroasă, în special într-o relaţie hrănitoare, cum este mai ales relaţia terapeutică, dar şi prin sentimentul apartenenţei la o comunitate de oameni apropiaţi.
Aşa cum spune autorul, “cred că dezvoltarea psihologică şi emoţională este posibilă pe durata întregii vieţi; cred că, uneori, are limitele ei, mai ales când ruşinea fundamentală se instalează în copilărie. Prin curaj şi efort susţinut, o viaţă importantă, plină de mândrie şi bucurie împărtăşită, este posibilă, cu condiţia să nu negăm sau să pierdem din vedere ruşinea şi lecţiile importante pe care adesea ni le poate preda – în parte despre standardele şi valorile noastre pentru persoana care ne aşteptăm să fim, dar şi despre limitările noastre” (p. 315).
Ruşinea cu r mic
Vorbind despre rolul acestei emoţii în dezvoltarea noastră ca specie şi despre motivul pentru care ea a fost păstrată de-a lungul evoluţiei, autorul identifică şi partea pozitivă a ruşinii, necesitatea ei în a-l face pe individ să se conformeze normelor sociale, care au ca scop bunăstarea şi coeziunea grupului. El numeşte această emoţie ruşine cu r mic şi spune că este bine să fie introdusă progresiv, cu blândeţe, începând cu al doilea an de viaţă.
În general, părinţii fac acest lucru aducând în viaţa copilului regulile şi limitările, care au ca scop, pe de o parte, să-l ţină în siguranţă pe copilul care începe să exploreze lumea şi, pe de altă parte, să-l înveţe treptat să ţină cont şi de nevoile c. Cu alte cuvinte, începe să fie necesară o doză de frustrare optimă, în cursul căreia copilul va resimţi furie, tristeţe, dar şi ruşine, pentru că înţelege că nu orice comportament al său este acceptabil.
“În primul an de viaţă, realizările şi bucuria împărtăşită sădesc seminţele stimei de sine. În cel de-al doilea an, bucuria împărtăşită implică un ciclu de (a) stresul ruşinii, urmat de (b) satisfacerea aşteptărilor parentale, şi apoi (c) reconectarea cu îngrijitorii care validează reuşita copilului lor şi se bucură de ea” (p. 88). De altfel, o succesiune similară de paşi este necesară şi la vârsta adultă pentru a construi o stimă de sine solidă: (a) stabilirea unui obiectiv, (b) efortul depus pentru îndeplinirea obiectivului şi (c) împărtăşirea bucuriei reuşitei cu cei apropiaţi.
Componenta socială a ruşinii
Autorul vorbeşte foarte pertinent, din punctul meu de vedere, şi despre modul în care emoţiile noastre, în cazul de faţă ruşinea, au o componentă socială. După cum am menţionat, rolul ei a fost crucial în istoria umanităţii, ruşinea fiind una dintre emoţiile cel mai greu de îndurat, prin faptul că semnala pericolul de a fi stigmatizat, de a fi exclus din comunitate, ceea ce echivala chiar cu punerea supravieţuirii sub semnul întrebării.
Abia în ultimul secol şi aproape exclusiv în societatea occidentală s-a ieşit de sub tirania comunităţii, ale cărei reguli erau nu doar din categoria celor benefice pentru grup, dar şi din categoria celor absurde şi extrem de violente pentru individ.
Urmând logica mişcării pendulului, s-a trecut însă în cealaltă extremă, în care individul trebuie protejat cu orice preţ de experimentarea ruşinii, ceea ce, după cum arată autorul, este de fapt imposibil şi nu este deloc benefic pentru stima de sine: “Influenţată de spiritul antiruşine care caracterizează epoca noastră, Mişcarea pentru stima de sine a încurajat, fără intenţie, aceşti tineri adulţi să aştepte admiraţie non-stop şi să se apere împotriva oricărei experienţe a ruşinii. (…) stima de sine nu înseamnă eliberarea de ruşine. Persoana cu o reală stimă de sine poate îndura experienţa inevitabilă a ruşinii în viaţa cotidiană, poate învăţa din ea când e nevoie şi poate continua să-şi urmărească ţelurile” (p. 90).
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
De ce este inevitabil să resimţim ruşinea?
Autorul vorbeşte despre patru tipuri de experienţe care ne fac să resimţim această emoţie: ruşinea ca iubire neîmpărtăşită, ruşinea ca excludere, ruşinea ca expunere nedorită şi ruşinea ca aşteptare neîmplinită. Vorbeşte, de asemenea, despre modurile în care ne autoamăgim pentru a evita ruşinea în viaţa cotidiană, altfel spus despre mecanismele de apărare pe care le folosim în acest scop, dar şi despre modalităţile în care putem dobândi rezilienţă la ruşine şi putem dezvolta un sentiment autentic de mândrie, împărtăşind bucuria reuşitei cu cei apropiaţi.
Numeroase situaţii din cabinet sunt aduse în discuţie, relatate cu căldură şi compasiune. Autorul prezintă inclusiv greşeli şi stângăcii ale sale, pentru a ilustra sentimentul de ruşine resimţit de el însuşi şi modul de gestionare al acestei emoţii.
Cartea se încheie cu o serie de exerciţii de introspecţie, menite să ne facă mai conştienţi de multiplele moduri în care ne întâlnim cu ruşinea zi de zi şi să ne ofere instrumente pentru integrarea acestui sentiment dureros, pentru a deveni versiuni mai bune ale noastre, mai empatice şi cu un sentiment autentic al mândriei.
