Când soțul său s-a îmbolnăvit, iar ea a fost nevoită să renunțe la o slujbă foarte solicitantă, Katherine May s-a trezit aruncată într-un ocean de incertitudine și izolare. Cartea aceasta e mărturia felului în care a reușit să depășească momentele grele și a învățat să le privească mai degrabă ca pe niște șanse de a se dezvolta. Transformările incredibile prin care natura trece în timpul iernii pentru a supraviețui frigului i-au slujit autoarei drept surse de inspirație, dându-i puterea de a continua.
Folosind exemple din literatură, mitologie sau lumea naturală, Iernile sufletului adună o serie de lecții inspiratoare despre puterea eliberatoare a odihnei și a retragerii.
Katherine May ne invită la acceptarea tristeții prin retragerea din lumea agitată, la descoperirea bucuriei care există în frumusețea trecătoare a iernii, la înțelegerea vieții ca un fenomen ciclic, nu ca o linie continuă. Iar minunatul ei memoir, care a cucerit cititorii din întreaga lume, ne învață să îmbrățișăm, pur și simplu, iernile din viețile noastre.
”Cu toții ne trăim iarna sufletească la un moment dat, iar unii și-o trăiesc la nesfârșit.
Iarna sufletească este un anotimp petrecut în frig. E o perioadă nefertilă din viață, când ești separat de lume, te simți respins, tras pe o linie moartă, blocat în evoluție sau distribuit în rolul unui străin. Poate este cauzată de o boală sau de un eveniment din viață, cum ar fi o pierdere sau nașterea unui copil; poate vine dintr-o umilire sau dintr-un eșec. Poate ești într-o perioadă de tranziție și ai alunecat temporar între două lumi.
Unele ierni sufletești se furișează mai lent pe la spatele nostru, însoțind moartea anticipată a unei relații, responsabilitățile, tot mai apăsătoare, de îngrijire a părinților care îmbătrânesc, picătura chinezească a pierderii încrederii în sine. Unele sunt îngrozitor de neașteptate: descoperi într-o zi că abilitățile tale sunt considerate depășite, compania pentru care ai lucrat a dat faliment și partenerul tău e îndrăgostit de altcineva. Indiferent cum apare, iarna sufletească e, de obicei, involuntară, însingurată și profund dureroasă.
Dar mai e și inevitabilă. Ne place să ne imaginăm că e posibil ca viața să fie o vară eternă și că am eșuat esențial în a realiza acest lucru în ceea ce ne privește. Visăm la un habitat ecuatorial, de-a pururi aproape de soare, mereu în plin sezon. Dar viața nu e așa.
Din punct de vedere emoțional, suntem înclinați spre veri sufocante și ierni apăsătoare și întunecate, spre scăderi bruște de temperatură, spre lumină și umbră. Chiar dacă, printr-un autocontrol și noroc extraordinare, am reuși să ne controlăm sănătatea și fericirea pe tot parcursul vieții, tot nu am putea evita iarna. Părinții noștri ar îmbătrâni și ar muri; prietenii noștri ne-ar trăda uneori; uneltirile lumii ar ajunge într-un final să ne doboare. Undeva, pe parcurs, am da greș. Iarna ar intra tăcută în scenă.
Am învățat de tânără să-mi trăiesc iarna sufletească. Fiind una dintre multele fete de vârsta mea al cărei autism nu a fost diagnosticat, mi-am petrecut în permanență copilăria afară, în frig. La șaptesprezece ani, m-a lovit o depresie atât de profundă, încât m-a imobilizat luni de zile. Eram convinsă că n-o să-i supraviețuiesc. Eram convinsă că nu vreau să-i supraviețuiesc.
Dar, undeva acolo, în profunzime, am găsit sămânța dorinței de a trăi, iar tenacitatea ei m-a surprins. Mai mult decât atât, m-a făcut să fiu ciudat de optimistă. Iarna mă decolorase, mă sfârtecase complet. În tot albul acela, am văzut șansa de a mă reinventa. Căindu-mă pe jumătate, am început să construiesc un alt gen de persoană: una care uneori se purta urât și care nu făcea întotdeauna ce trebuia și a cărei inimă imensă și prostuță o făcea să pară că suferă la nesfârșit, dar și una care merita să fie aici, pentru că acum avea ceva de oferit.
Ani de zile, spuneam oricui era dispus să asculte: „Am avut o cădere nervoasă la șaptesprezece ani.“ Majoritatea oamenilor se simțeau jenați când auzeau asta, dar unii erau recunoscători să descopere un filon comun în povestea lor și a mea. Oricum, credeam cu convingere că ar trebui să vorbim despre lucrurile astea și că eu, pentru că învățasem niște strategii, ar trebui să le împărtășesc. Asta nu m-a salvat de alte și alte căderi, dar, de fiecare dată, pericolul se micșora. Am început să-mi simt iernile sufletești: să le anticipez lungimea și anvergura, cât de dificile aveau să fie. Știam că nu durau la nesfârșit. Știam că trebuia să găsesc cea mai bună cale de a le traversa până la primăvară.
Îmi dau seama că sfidez convențiile sociale. Perioadele în care nu ne mai sincronizăm cu viața de zi cu zi rămân un subiect tabu. Nu suntem crescuți ca să ne recunoaștem iernile sufletești sau să le conștientizăm caracterul inevitabil. În schimb, avem tendința să le percepem ca pe o umilință, ceva ce ar trebui ascuns vederii ca să nu șocăm lumea prea tare.
Arborăm în public o figură curajoasă și jelim în particular; ne prefacem că nu vedem durerea altora. Tratăm fiecare iarnă sufletească precum o anomalie jenantă care ar trebui ascunsă sau ignorată. Asta înseamnă că am transformat în secret un proces cât se poate de banal și, ca atare, le-am acordat celor care-l îndură un statut de paria, obligându-i să se retragă din viața de zi cu zi pentru a-și ascunde eșecul. Pentru asta plătim un preț uriaș. Iarna sufletească aduce cu ea unele dintre cele mai profunde și revelatorii momente din experiența umană, iar înțelepciunea aparține celor care și-au trăit iernile.
În lumea noastră contemporană, mereu prinsă cu multe treburi, încercăm întruna să amânăm instalarea iernii sufletești. Nu-i îngăduim niciodată să se facă simțită pe deplin și nici nu avem curajul de a recunoaște că ne-a răvășit.
O trăire a unei aspre ierni sufletești ne-ar face bine câteodată. Trebuie să încetăm să mai credem că aceste perioade din viața noastră sunt cumva prostești, un eșec al nervilor, o lipsă de voință. Trebuie să ne oprim din încercarea de a le ignora sau de a le da deoparte. Sunt reale și cer ceva de la noi. Trebuie să învățăm să poftim iarna în viețile noastre. E posibil să nu avem libertatea de a alege dacă să ne trăim iarna sufletească, dar putem alege cum să o trăim. Surprinzător de multe romane și basme se petrec în zăpadă.
Cunoștințele noastre despre iarnă sunt un fragment de copilărie, aproape înnăscut. Toate pregătirile atente pe care le fac animalele pentru a îndura frigul, lunile fără hrană, hibernarea și migrarea, copacii care-și scutură frunzele. Asta nu e o întâmplare. Schimbările care se petrec iarna sunt un soi de alchimie, o vrajă făcută de creaturile obișnuite pentru a supraviețui. Pârși care se îngrașă pentru a hiberna, rândunici care migrează în Africa de Sud, copaci care incendiază în culori de foc ultimele săptămâni ale toamnei. E minunat să supraviețuiești lunilor îmbelșugate ale primăverii și verii, dar iarna suntem martorii înfloririi naturii în toată splendoarea ei în vremuri de penurie.
Plantele și animalele nu se luptă cu iarna; ele nu se prefac că ea nu se întâmplă și nu încearcă să-și vadă mai departe de aceleași vieți pe care le-au trăit vara. Se pregătesc. Se adaptează. Trec prin metamorfoze extraordinare ca să supraviețuiască. Iarna este un anotimp al retragerii din lume, al resurselor limitate, al actelor de o eficiență brutală și al dispariției din câmpul vizual; dar în ea se petrece transformarea. Iarna nu este moartea ciclului vieții, ci testul său suprem.
Când nu mai tânjim după vară, iarna poate fi un anotimp superb. Lumea se umple de o frumusețe aparte și chiar și trotuarele strălucesc. E vremea reflecției și a recuperării, a refacerii lente, a organizării casei. Să faci aceste lucruri profund demodate – să încetinești, să dilați timpul liber, să dormi suficient, să te odihnești – este acum un act radical, dar esențial. Aceasta este o răspântie pe care o cunoaștem cu toții, un moment în care trebuie să renunți la una dintre piei. Dacă faci asta, vei scoate la vedere toate acele terminații nervoase dureroase și te vei simți atât de crud, încât va trebui să ai grijă de tine o vreme. Dacă nu faci asta, atunci pielea aceea se va întări.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Este una dintre cele mai importante alegeri pe care le vei face vreodată.”
Fragment din Iernile sufletului, Katherine May, editura Orion.
Katherine May scrie atât ficțiune, cât și nonficțiune, printre cărțile sale numărându-se romanul The Whitstable High Tide Swimming Club (2018) și The Electricity of Every Living Thing: A Woman’s Walk in the Wild to Find Her Way Home (2019), un memoir despre sindromul Asperger. A coordonat programul de Creative Writing la Canterbury Christ Church University și, de asemenea, a ținut cursuri de scriere pentru Tate Britain și National Gallery. De-a lungul timpului a scris numeroase articole și eseuri pentru diverse publicații, precum: Times, Good Housekeeping, New York Times, Cosmopolitan sau Psychologies. Locuiește pe țărmul mării în Whitstable, Maria Britanie, și este o mare iubitoare a traiului în aer liber. Memoir-ul său, Iernile sufletului. Despre tihnă și refugiu în perioade dificile (Wintering: The Power of Rest in Difficult Times), a apărut în 2020 și a fost bestseller New York Times.
Citește și:
10 minute de lectură pe zi: experimental care face minuni pentru performanță
Cititul îți îmbunătățește inteligența emoțională și funcționarea creierului