În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum să identifici eventualele tipare toxice.
– Ce efecte au asupra copilului din tine.
„Relaţie toxică”: folosim descrierea aceasta când vorbim de prieteni, de partener sau de părinţi, dar ce înţelegem, de fapt, prin acest concept? O relaţie toxică este una în care comportamentele şi atitudinile pozitive şi autentice (cum ar fi susţinerea, încrederea, aprecierea, iubirea, înţelegerea) sunt înlocuite sau depăşite în manifestare de comportamente negative (de exemplu, lipsă de respect, competiţie, depreciere, critică sau chiar abuz).
De cele mai multe ori, recunoaştem semnele unei relaţii toxice încă de la început, însă continuăm, concentrându-ne atenţia pe comportamentele pozitive: „M-am speriat când a ţipat, dar a doua zi mi-a cumpărat flori şi m-a răsfăţat”, „N-are niciodată timp pentru mine, dar îmi spune că mă iubeşte sincer”, „Mă critică des, dar ştiu că mă apreciază, când suntem cu prietenii se poartă frumos cu mine”. În definitiv, este dificil de recunoscut şi de acceptat că suntem parte a unei relaţii toxice, mai ales când urmările nu sunt atât de vizibile ca la abuzurile fizice.
Critica, jignirile, desconsiderarea sau ignorarea nu lasă urme vizibile, dar produc răni adânci şi de durată, lăsându-ne, uneori, singuri cu durerea, cu sentimente de lipsă de speranţă, neînţeles, teamă sau vulnerabilitate. Şi, dacă în cazul colegilor, prietenilor sau chiar al partenerului/ei, putem limita sau chiar întrerupe contactul, ce facem atunci când cei care se dovedesc toxici faţă de noi sunt chiar părinţii? A întrerupe brusc relaţia cu ei este rar o soluţie realistă. Putem însă limita impactul negativ pe care-l provoacă în vieţile noastre.
Când e cazul să ne sesizăm
Lucrul cel mai important pe care trebuie să ni-l amintim este că nu există părinte perfect. Diferenţa între generaţii ne pune de multe ori în faţa unor situaţii de viaţă în care ne blamăm părinţii că nu ascultă de noi, că nu iau decizii mai înţelepte, că nu reacţionează aşa cum ne-am dori şi ne-am aştepta noi, că nu fac lucrurile aşa de repede, de corect, de înţelept cum poate le-am face noi. În astfel de cazuri, vorbim, probabil, doar despre diferenţe de vârstă, de educaţie, de cultură; cu alte cuvinte, de generaţie.
Dar care sunt, atunci, cele mai comune comportamente sau atitudini care ne ajută să recunoaştem un părinte toxic? În primul rând vorbim despre abuz – fizic, verbal (jigniri, desconsiderare, critică, ţipete) sau emoţional (ignorare, sufocare, absenţă, comportament impredictibil) -, mai apoi de concentrarea pe nevoile proprii, în detrimentul nevoilor celuilalt, lipsa limitelor sănătoase, invalidarea emoţiilor, umilirea sau manipularea.
Ce au ele în comun? Faptul că ne afectează şi la vârsta matură şi creează obstacole în relaţionarea cu părinţii.
Tipuri de relații toxice pe care le poți observa în legătură cu părinții tăi
Iată câteva dintre cele mai des întâlnite pe care le aduc clienţii adulţi în cabinet:
Părintele critic
Puţini sunt cei care nu sunt însoţiţi zilnic de vocea interioară a părintelui care repetă, obsesiv: „Ai fi putut face mai bine!”, „Se vede că nu eşti bun de nimic!”, „Totul trebuie să fie perfect!”, „Nu este loc pentru greşeală!”. O muncă sisifică de a demonstra, de a face mai mult, mai bine, perfect, care reprezintă o reţetă sigură pentru stres, anxietate, stimă de sine scăzută, depresie sau alte tulburări.
Părintele care apelează la șantaj emoţional
„Nu mă suni, deci nu mă iubeşti!”, „N-ai niciodată timp pentru mine”, „Eu nu sunt important/ă pentru tine!” – afirmaţii dureros de prezente în conversaţiile zilnice cu părinţii multora dintre noi. Manipularea prin inducerea vinovăţiei este o povară grea pentru copii, pe care-i lasă derutaţi şi debusolaţi în faţa alegerii între viaţa şi nevoile lor şi satisfacerea nevoilor unui părinte veşnic nemulţumit, dar continuu îndreptăţit la timpul, atenţia, banii sau disponibilitatea noastră. Ei sunt cei care ştiu cel mai bine cum trebuie făcut, ce decizii trebuie luate, cum se cresc copiii şi cum se renovează o casă, care este cel mai bun job pentru tine, iar a face altfel atrage după sine o cascadă de vinovăţie, ruşine, neputinţă şi frustrare. Sunt cei care dau vina pe ceilalţi pentru eşecurile lor, iar sentimentul cel mai des întâlnit în relaţie cu ei este vina.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Părintele care creează şi păstrează dependenţa
Părintele care face totul pentru copilul-adult şi îi sabotează acestuia independenţa este o altă manifestare comună a unui părinte toxic, întrucât îi transmite copilului mesaje nocive cum ar fi: „Fără mine nu te descurci!”, „Nu poţi să faci asta singur!”, „Lumea este un loc periculos!”, „Să nu creşti!”. Instinctul natural de explorare al copilului este înăbuşit, iar maturitatea, vârsta sau experienţa copilului sunt ignorate. Un părinte care păstrează dependenţa va fi mereu prezent în viaţa copilului său, intruziv, indiferent de vârsta acestuia şi va sabota, conştient sau inconştient, relaţiile cu ceilalţi – interacţiunile cu prietenii, alegerea partenerului etc, întrucât toate acestea reprezintă un risc de a-l pierde. Cel mai adesea, aici este vorba despre teama de abandon a părintelui, de fricile şi anxietăţile lui de separare, însă acestea sunt resimţite puternic şi de celălalt, preluate şi interiorizate ca fiind ale sale.
Părintele narcisic
Părintele narcisic înglobează câte un pic din toate comportamentele enumerate, însă marca sa este că nevoile sale vor fi întotdeauna mai importante decât ale copilului, acesta fiind forţat să existe în umbra părintelui. Totul este o competiţie, iar părintele narcisic trebuie să câştige de fiecare dată, copilul existând doar ca să-l ajute în acest demers. O nevoie aparte este cea de a fi în centrul atenţiei, de a fi admirat, lăudat, de a i se da dreptate, de a i se recunoaşte meritele. Evident, ceea ce se proiectează în exterior este o imagine distorsionată a adevărului: „Avem cea mai fericită familie!”, „Sunt cea mai bună mamă!”, „Totul este excepţional pentru că, nu-i aşa?!, eu fac totul să fie mai bun cu aptitudinile şi talentele mele ieşite din comun”. Pe lângă lipsa de empatie, un astfel de părinte inflexibil poate ajunge să fie gelos pe realizările copilului, ale cărui merite şi le va însuşi.
Cum facem faţă relaţiei cu părinţii toxici?
Ca adulţi care au de-a face cu părinţi toxici, este important să ne amintim că nu-i poţi schimba sau salva pe părinţii tăi. Dar avantajul vine chiar din această poziţie de adult asumat, care are la îndemână mult mai multe instrumente decât îşi închipuie pentru a stabili modul în care decurg interacţiunile cu părinţii:
- Să luăm distanţă: setarea limitelor sănătoase este imperioasă, fie că vorbim de semnalizarea comportamentelor atunci când se întâmplă „Te rog să nu-mi mai spui/să nu mai faci asta”, fie că vorbim despre vizite mai scurte sau moduri clar stabilite de interacţiune;
- Un pic de distanţă ne va ajuta şi să ne reamintim că nu suntem aşa cum ne descriu ei, etichetele pe care ei ni le pun nu ne reprezintă, nu suntem toate acele lucruri rele pe care le auzim de la ei;
- Asertivitatea este un prieten de nădejde, care ne învaţă că ambele părţi au dreptul la un rezultat satisfăcător (win-win), că este nevoie să fim fermi, dar flexibili şi să avem încredere în propriile abilități;
- Să ne înconjurăm de oameni autentici, care ne susţin şi ne admiră, care ştiu să ne respecte şi să ne fie alături, care să ne ofere acceptare şi iubire – un nou model de relaţionare şi apropiere;
Acceptarea situaţiei şi, mai ales, acceptarea de sine sunt condiţii fără de care nu putem avansa. Într-adevăr, nu-ţi poţi schimba părinţii, dar este important să înveţi să fii blând/ă şi bun/ă cu tine, să înveţi că meriţi relaţii sănătoase.
Citește și:
Rolurile feminine: cum decidem în ce filme vom juca de-a lungul vieții