În următoarele 3 minute vei afla:
– Care sunt elementele unei posibile ecuații a fericirii.
– Cum știi că ai luat cea mai bună decizie, aplicând criteriile de evaluare ale lui Aristotel.
Cu toții auzim în noi, chiar și atunci când nu vorbim, o voce fără glas. Uneori, o resimțim ca pe o avalanșă de gânduri, ca pe un comentator agasant, care ne însoțește mai tot timpul și are mereu ceva de spus; alteori, o simțim ca pe un sfătuitor sau ca pe un judecător, ce intervine și se face auzit doar în situații cu miză pentru noi, când trebuie să luăm o decizie importantă, să facem o alegere, în incertitudine sau confuzie, în condiții mai speciale, așadar.
Fiind un fenomen atât de răspândit și cu o influență atât de mare asupra propriei noastre fericiri, este normal să ne întrebăm Cine vorbește în mine? Ce este acea voce interioară, pe care o aud, deși nu vorbesc? Să ascult de ea sau să nu ascult?. Și, mai ales, Cum mă împac cu vocea interioară, ca să-mi găsesc liniștea?
Acestor întrebări au încercat să le răspundă foarte mulți oameni de știință, din domenii din cele mai diferite, de la filosofi și psihologi, la neurocercetători. Pentru că vocea interioară, a cărei modelare începe în copilăria târzie și coincide cu formarea conștiinței noastre morale, joacă un rol important în rezolvarea unor probleme cotidiene minore, dar, mai ales, în luarea unor decizii de viață majore, așadar în atingerea unui nivel sustenabil de fericire personală, este necesar să vedem cum putem să ținem cont de Voce, ca să fim fericiți, cum putea avea un dialog autentic și folositor cu ea, care să ne aducă liniștea interioară.
Cercetătoarea Sonja Lyubomirsky a elaborat o ecuație a fericirii, conform căreia Fericirea = 50 Gene + 10% Circumstanțe + 40% Acțiuni Voluntare. Dacă în procentul de 60%, reprezentând genele și circumstanțele, independente de noi, nu putem interveni, rămâne, totuși, în puterea noastră diferența de 40%, reprezentând acțiunile voluntare. Aceste acțiuni sunt consecințele procesului de nostru de deliberare, de luare a unor decizii. Să luăm decizii bune este o parte importantă a unei vieți fericite.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Când deliberăm, intrăm, de fapt, în acel dialog al nostru cu noi înșine. De acest aspect s-a ocupat și filosoful grec Aristotel, atunci când a tratat despre problema fericirii, în jurul căreia a construit o întreagă teorie morală. Deși nu are răspunsuri la întrebările noastre particulare, Aristotel a fost, totuși, primul filosof care a descris în termeni practici cel mai bun mod de a lua o decizie. Formula lui pentru o deliberare eficientă include, printre altele, și imperativul „Acționează doar atunci când inima și capul sunt în perfectă armonie”. Adică atunci când cele două voci dau același verdict, când nu mai sunt două voci distincte, ci formează un duet. Aceasta ar fi, așadar, o condiție a fericirii și de aceea e atât de important să acordăm atenție vocii interioare.
Dar cum facem să le armonizăm?
O primă recomandare ar fi aceea să facem liniște. Să ne acordăm timp, cu regularitatea unui obicei, pentru a calma orchestra dezacordată a vocilor, de cele mai multe ori negative, critice și gălăgioase, care ne limitează și ne împiedică să auzim Vocea, cu V mare. Liniștea ne va ajuta să o auzim. Pentru asta, trebuie antrenament, fiecare are ritmul lui și urechea lui muzicală internă. Vocea Interioară nu are întotdeauna ceva de zis, ea manifestându-se în situații excepționale, cu miză pentru noi, și nu neapărat în cotidianul banal. În general, ea este pozitivă, constructivă, spre deosebire de corul gălăgios de suprafață, care sună imperativ, ca o exigență și își are sursa în grijile cotidiene.
După ce am dat mai încet acest radio critic, putem intra într-un dialog autentic, pe o frecvență mai înaltă, cu vocea interioară. Pe această frecvență, imperativele sunt înlocuite cu recomandări mai blânde. O blândețe caracteristică dialogului cu un bun prieten, pe care nu-l critici, ci-l încurajezi, îl susții. Doar că, în dialogul interior, tot noi ne suntem interlocutor. Și atunci, dacă suntem îngăduitori cu altul, de ce să nu fim și cu noi înșine? Deci, când vorbim cu vocea interioară, trebuie să o facem ca și cum am vorbi cu cel mai bun prieten, care ne vrea binele și care suntem tot noi.
Acestea sunt doar câteva din sfaturile care se pot dovedi utile în încercarea de a ne conecta cu Vocea Interioară, cu noi înșine, nealterați și de a purta un dialog autentic cu ea, din care să extragem foloasele liniștii interioare, atât de necesară fericirii noastre.