În următoarele 5 minute vei afla:
– Cu ce se confruntă un cuplu care suferă de infertilitate, de la stigmat la lipsa suportului social.
– Cum poți să-ți iei singur(ă) presiunea de pe umeri, atunci când simți că nu poți controla lucrurile.
Așa mi-am chemat copilul în toată perioada în care m-am luptat și m-am rugat să devin mamă. A fost o călătorie dificilă și, în unele momente, chiar foarte dificilă, în care de multe ori am simțit această chemare ca un ecou care s-a întors cu putere înapoi la mine și m-a izbit peste față.
Copil mi-am dorit de când aveam cam 25 de ani, dar am ajuns să-l țin în brațe când aveam 46 de ani. Doar 20 de ani între cele două momente. Ce s-a întâmplat în această perioadă: mi-am construit o carieră, viața m-a purtat în direcții doar de ea știute și m-a îndepărtat de dorința mea, am așteptat omul potrivit cu care să-mi întemeiez o familie și care să fie tatăl pe care mi-l doream eu pentru copilul meu, m-am confruntat cu diverse probleme de sănătate, care m-au îndepărtat și ele de dorința mea.
În perioada în care eram în așteptarea partenerului potrivit, am vrut să-mi congelez ovocitele pentru a fi sigură că nu voi întâmpina probleme atunci când va fi cazul. Din păcate, n-am reușit, pentru că, la acel moment, tratamentul hormonal ce trebuia administrat nu era compatibil cu o afecțiune pe care eu o am de mulți ani și care poate evolua negativ influențată de hormoni. Așa că am avut o încercare de a face un prim pas către copilul mult dorit cu mult înainte de momentul concret, dar n-a fost să fie.
Când aveam 42 de ani l-am cunoscut pe partenerul meu și tatăl copilului. Și atunci a fost să fie! Cam după un an de relație, ne-am gândit ca să ne întemeiem o familie pe modelul ”mai bine mai târziu decât niciodată”. Cum în acest an nu se întâmplase nicio minune și nu rămăsesem însărcinată old fashion way, n-am mai stat să ne uităm în stele și am dat fuga la medicul specialist în infertilitate. Cu inima cât un purice, pentru că de această dată eram hotărâtă să fac tratamentul hormonal pentru stimulare ovariană, chiar dacă nu-mi era recomandat, dar cu speranța cât casa.
Momentul pentru prima noastră încercare a fost unul cât se poate de prost ales și uitându-mă astăzi înapoi, îmi dau seama că am știut asta în adâncul sufletului meu, dar am ignorat cu desăvârșire faptul că eram o epavă emoțională. Sau am crezut că pot să înlocuiesc un suflet cu alt suflet, ca să-mi aline dorul de sufletul plecat.
Cu două săptămâni înainte de a face primul meu tratament de stimulare hormonală, tata a plecat într-o lume, sper eu din suflet, mai bună. Șocul emoțional pentru mine și pentru mama a fost foarte profund și, cu siguranță, acel moment n-avea cum să fie cel potrivit pentru o procedură de fertilizare in vitro. Corpul meu, mintea și sufletul meu erau mult prea răvășite ca să poată primi o nouă viață.
După această primă procedură, a venit momentul aflării rezultatului. Îmi aduc aminte că m-am dus să mă plimb printr-un mall de nebună, așteptând bip-ul care anunță “ai mail”. La capătul unei așteptări fară de sfârșit a venit și bip-ul cu răspunsul NU.
M-am așezat pe o bancă și am început să plâng, fără să-mi pese că mă vede lumea. În acel moment mă sună una dintre cele mai bune prietene și-mi spune, fară să știe absolut nimic din ce făceam eu în acel moment: “Delioara l-am visat pe Geluțu (tatăl meu) și mi-a spus să-ți zic să nu fii tristă că mai durează ceva, dar până la urmă o să reușești”. Aceste cuvinte au fost ancora mea ca să pot ține capul la suprafața apei de câte ori am simțit că mă înec de durere, întristare sau dezamăgire. Acum, când scriu, nu-mi pot stăpâni lacrimile de dor, dar și lacrimile de aducere aminte ale acelui moment atât de dureros.
Tot în acel moment, am înțeles că este de datoria mea, de dragul meu, al celor apropiați și al viitorului meu copil să ajung la capătul drumului întreagă la cap. M-am pus pe mine și bunăstarea mea emoțională în centrul acestei călătorii. Mi-am dat seama că lucrul ”x” nu se întâmplă în momentul ”z”, așa cum îmi planificam eu, și dacă rămân cu aceste așteptări nu aș face altceva decât să-mi adâncesc starea emoțională, vraiște oricum.
Așa că am ales să sper și să mă pregătesc mental pentru o cursă cu obstacole fără linie de sosire. A fost cea mai bună decizie din viața mea și sunt absolut convinsă că modul în care am reușit să ridic presiunea de pe umerii mei și să pot să gestionez stresul cu care vine la pachet această călătorie m-a ajutat să ajung la capătul drumului cu copilul în brațe.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Am trecut prin mai multe proceduri de fertilizare in vitro cu spirala de emoții aferentă: speranță care înflorește în momentul în care începi procedura de fertilizare in vitro, frica ce se instalează cu câteva zile înainte de afla dacă ești însărcinată, durerea și dezamăgirea când vezi că rezultatul este negativ. Punct și iar de la capăt.
Cea mai dureroasă experiență a fost la penultima încercare, când s-a prins sarcina, dar s-a oprit în evoluție peste doar câteva zile. Euforia pe care am simțit-o când am văzut testul de sarcină pozitiv, lacrimile de fericire, sunatul la toate prietenele și, atât de repede după, deznădejdea și urletul de animal înjunghiat. Pentru că asta am simțit: că m-a înjunghiat cineva direct în inimă. M-am ridicat și de această dată și am luat-o de la capăt. Am luat-o de la capăt cu alte amânări pentru că, între timp, apăruse o altă problemă de sănătate: mică, dar cu durata mărișoară de rezolvare.
Mă obișnuisem însă și învățasem să accept că nu este mai nimic în controlul nostru. Singurul lucru pe care-l puteam face era să-mi gestionez emoțiile și să le folosesc precum un ghid spre o zonă de echilibru emoțional. Echilibru precar, dar echilibru, măcar. La ultima procedură pe care am făcut-o, cea care ni l-a adus pe Zeno, eram deja liniștită și pregătită să accept orice rezultat. Dacă ieșea, fericire mare, așa cum a și fost, dacă nu ieșea eram decisă să luăm o pauză cu vacanță și să încercăm din nou.
Din fericire, n-a mai fost cazul și astăzi Zeno are deja un an și zece luni. M-au ajutat Dumenzeu, medicul meu specialist în infertilitate și medicul meu ginecolog să am o sarcină bună, în care am fost super activă.
Totul este bine când se termină cu bine. Cu toate astea, lupta cu infertilitatea se lasă cu cicatrici, pentru că este o traumă. Acum lupta mea este să susțin cât mai multe femei/cupluri să nu mai treacă prin calvarul prin care am trecut noi. Să aibă un drum mai lin și să învețe să gestioneze caruselul emoțional al acestei călătorii dificile. Să vadă luminița de la capătul tunelului.
Și mai lupt să normalizez această boală ca oricare boală. Sunt furioasă pentru că este încă înconjurată de rușine, jenă și singurătate. Sunt furioasă pentru că marea majoritate a oamenilor nici nu vor să recunoască faptul că apelează la metode de reproducere umană asistată; că încă sunt alți oameni care spun: ”Asta e! Nu e să fie pentru voi un copil și mai bine o lăsați baltă!”.
Misiunea mea este de a aduce sănătatea mintală și bunăstarea emoțională în centrul unei călătorii dificile spre maternitate. Promisiunea pe care o fac este aceea de a-i ajuta pe cei care se luptă să conceapă să „trăiască în așteptare” în loc să aștepte să trăiască atunci când va veni copilul. Aceasta este misiunea și promisiunea mea, pentru că știu că impactul infertilității asupra vieții oamenilor este imens.