În următoarele 6 minute vei afla:
– De ce e nevoie de frustrare ca să evoluăm.
– Care este legătura dintre școală și anxietate.
Viața de părinte e plină de provocări. De exemplu, trebuie să ne învățăm copiii să supraviețuiască, dar să nu-i băgăm în sperieți. Când trecem de la acel “nu băga degetele în priză” (justificat) la sentința “dacă iei o notă mică, ratezi șansele unui destin de succes“? Cum să punem problema astfel încât să nu semănăm în copii anxietate, dar totuși să-i știm în siguranță și motivați?
Anxietatea, fenomenul tipic vremurilor noastre
Doi din trei americani recunosc că suferă de episoade de anxietate acută sau moderată din cauza provocării de a-și menține siguranța proprie și cea a familiei, a facturilor, a creditelor și a sănătății. Deși ne despart mii de kilometri, situația din România pare să fie asemănătoare. Conform unui studiu realizat de INSCOP, principalii factori de anxietate ai românilor sunt: sănătatea, lipsa de medicamente și tratamente, poluare, pierderea serviciului, conflicte în familie sau creșterea prețurilor. Suntem trecuți printr-o criză financiară amplă care, în 2008, ne-a făcut să regândim siguranța pe termen lung. În plus, totul în jur se schimbă, nu știm clar cum va arăta viitorul în care copiii de acum vor funcționa ca adulți și căutăm să ne dumirim cum vor arăta meseriile viitorului.
Nivelul de anxietate și școala
Există o vorbă pe care o înțelegi deplin abia după ce o trăiești pe pielea ta. “Copil mic, griji mici, copii mari, griji mari”. În copilăria fragedă, controlăm mai ușor mediul copiilor, iar provocările tipice sunt mai simplu de rezolvat. Pe măsură ce îi integrăm în sistemul de învățământ, delegăm – vrând, nevrând- parte din acest control (iar lipsa de control duce la anxietate). Sistemul românesc de învățământ, așa cum arată la ora actuală, funcționează ca o pepinieră de frici. O greșeală ar putea deveni prilej de învățare pentru elev și prilej de aprofundare a materiei pentru dascăl. În realitate, greșelile copiilor sunt transformate în eșec, iar părinții adaugă un nou nivel de anxietate. Ne comparăm copiii, le cultivăm panica în suflet și mi-e tare teamă că una dintre cauzele analfabetismului funcțional se trage tocmai din faptul că ai noștri copii învață mai mult de teamă decât de drag sau din dorința de a înțelege lumea înconjurătoare. Ioana Isopescu, profesor și mamă, vede lucrurile atât din perspectiva dascălului, cât și din cea a părintelui: “Goana după note este un fel de alergat în cerc, iar cercul devine repede vicios. Sistemul impune existența notelor mari pentru că, fără ele, copilul are șanse reduse la un liceu bun din cauza mediei slabe. Părinții preiau disperarea indusă de sistem și o dau mai departe copiilor. Pe cei mici îi vezi că vin la școală cu deschidere și curiozitate. Apoi, părinții vor performanță tradusă în note mari și devin anxioși când copiii nu se ridică la nivelul așteptărilor. Anxietatea se transmite foarte lesne spre copii și uite-așa ajungem să avem la școală copii tot mai stresați și mai puțin interesați de înțelegerea reală a materiei. Cred că secretul este să ținem minte că notele nu sunt oglinda reală a cunoștințelor unui copil și că fiecare are un ritm de învățare care vine, firesc, cu perioade în care asimilează mai repede sau mai greu. Rădbarea și încrederea sunt mult mai utile decât anxietatea!”
Succesul redefinit la copii
Așa cum redefinim succesul pentru noi, cei mari, în momentele în care simțim că am ajuns la limită, putem începe să o facem și în proiecțiile pe care le avem asupra copiilor noștri. Ne dorim să aibă succes, însă ce înseamnă succesul? Dacă îi creștem dându-le zilnic o linguriță de anxietate, dacă îi învățăm că școala reprezintă un mediu competitiv și atât (ne întrecem pentru note, nu colaborăm), îi pregătim, oare, pentru o viață echilibrată? Dacă după o zi de alergătură și stres, transformăm serile în ore tensionate de rezolvat probleme la matematică, iar copiii ne văd și ne simt spaima de eșec în fiecare fibră a corpului nostru, când ne rămâne timp să trăim, să ne bucurăm de viață? De ce ne-am învăța copiii că îi definesc doar notele și că viitorul lor de succes presupune obligatoriu bani, putere și sacrificiu?
Cum să elimi anxietatea din viața ta și a copilului tău
Concentrează-te pe reușite!
O anecdotă povestește că o învățătoare scria tabla înmulțirii cu 2 în fața elevilor, la clasă. Strecoară o singură greșeală, pe care copiii se reped să o sublineze. 2 X 9 nu face 19! Învățătoarea le zâmbește, își recunoaște greșeala, apoi le atrage atenția asupra faptului că au remarcat singura greșeală, ignorând total faptul că restul socotelilor sunt corecte. O lecție de viață extraordinară! Oare nu ne regăsim în ea mai toți? Când greșim noi sau copiii noștri, avem tendința să ne axăm pe greșeli și să ignorăm părțile corecte. Reușitele! Ca și cum acestea ar fi un dat firesc. În momentul în care ne concentrăm în primul rând pe ceea ce este bun, vom realiza că greșelile nu sunt nici începutul, nici sfârșitul unui proces, ci parte firească a acestuia. Ioana Isopescu ne explică ce se întâmplă în clase: “Avem un sistem de învățământ care, așa cum este acum, nu cultivă încrederea în sine a copiilor. Aș spune, mai degrabă, că dascălii de vocație reușesc să le insufle copiilor încredere în pofida rigorilor sistemului și ale cerințelor aberante din acesta.”
Acceptă imperfecțiunea ca pe ceva firesc!
Zilnic, când ne strângem cu toții după o zi de școală sau muncă, putem da tonul unor povești care să arate ce ne-a ieșit bine în timpul zilei și ce ne-am fi dorit să iasă mai bine. Când părintele recunoaște propria imperfecțiune în fața copilului său, îi ia de pe umeri povara de a se dovedi el însuși perfect. Cheia unei vieți relaxate este să ne acceptăm cu imperfecțiuni cu tot, iar copiii ar putea fi ghidați să aleagă o materie, o pasiune sau o abilitate pe care să o perfecționeze, acceptând că nimeni nu strălucește în toate domeniile și că este absolut normal să fie așa.
Nu-ți feri copilul de frustrare!
Marea capcană în care cădem noi, părinții, preocaupați să ne protejăm copiii de vria vieții, este încercarea de a-i feri de orice sursă de frustrare. Îi înscriem la mii de cursuri opționale, îi închidem sub cupole de sticlă pentru că îi iubim mai presus de ființa noastră. Îi izolăm de frustrări și nivelul nostru de anxietate crește vertiginos când copiii noștri sunt respinși de colegi sau au de înfruntat o nedreptate. Însă viața vine la pachet și cu doze de frustrare, iar un copil va simți și va prelua imediat felul în care reacționează părintele la aceasta. Dacă noi înșine nu am făcut parte din grupul copiilor populari, ne dorim să ne știm copilul integrat și apreciat de colegi. Însă un copil frustrat nu are deloc nevoie de anxietatea părintelui. Este suficient să-l asculți, să-i dai curaj să continue să își caute prieteni și să cădeți de acord că nu toată lumea place pe toată lumea. Calm, echilibrat, cu empatie și lăsând copilul să găsească propriile soluții, așa cum va fi nevoit să o facă și la maturitate. Cum dezvoltăm reziliența copiilor dacă îi ferim de orice dezamăgire?
“Reziliența este un lucru ambiguu care ține atât de caracterul înnăscut al unui om, cât și de personalitate pe care și-o formează. Părinții au datoria să-și lase copiii să exploreze lumea și să țină cont că nu pot să-i ferească de toate dezamăgirile. Există un principiu în psihologie care face referire la frustrarea optimă pentru dezvoltare. Frustrarea ne face să învățăm, indiferent de vârstă. Când nu reușim ceva, realizăm ce abilități avem nevoie să dezvoltăm. De exemplu, în cazul unui copil mic care se chinuie să construiască ceva din piese de lego, nu trebuie să intervenim imediat. Suntem alături de el și îl ajutăm doar dacă ne cere ajutorul. Chiar și atunci, construim alătui de el, nu în locul său. Explorarea vine cu frustrări dar este șansa noastră de învățare, la toate vârstele”, ne explică Ana Pantazescu, psiholog.
Analizează-ți temerile!
Oh, cărăm în spate, fiecare dintre noi, un bagaj consistent de temeri. Ne-au fost induse ori le-am dezvoltat în urma propriilor experiențe de viață. Le vor strânge și copiii noștri, dar hai să nu le umplem “valiza” cu propriile noastre frici. Dacă observi că îi pui copilului “leucoplast” pe frici pe care nu le are, dar le intuiești în tine, fă un pas în spate pentru a vedea tabloul în perspectivă. Traumele sau angoasele personale nu se reflectă în copiii noștri, dar le putem planta când nu conștientizăm ce facem. O listă cu fricile noastre personale ne va ajuta să le identificăm și să le confruntăm pentru a nu ne sabota, involuntar, copiii. Ei au șansa unui nou început. Hai să le-o oferim deplin!
Psihologul Ana Pantezescu ne explică: “O bună metodă de a identifica fricile este să ne raportăm la relația pe care am avut-o cu părinții noștri și să analizăm ce am primit de la ei. Poate fi dificil să întoarcem oglinda spre noi înșine pentru că ne vedem și părțile care nu sunt OK. Hai să pornim de la ideea că nu există părinți perfecți, dar tendința în rolul de părinte este fie să ne poziționăm opus comportamentului părinților, dacă ne-a afectat, fie să repetăm comportamentele care ne-au făcut bine. Însă ideea este să nu căutăm să ne reparăm noi prin copiii noștri, pentru că ei sunt persoane distincte care nu poartă responsabilitatea reparării noastre.”
Exersează relaxarea!
Unghii roase, ticuri, lipsă de somn, lipsă de chef de viață: sunt doar câteva dintre posibilele răspunsuri ale copiilor în fața anxietății. Mecanismele de coping pe care aceștia le dezvoltă ne pot stresa și mai mult, dar dacă le privim cu ochi noi devin instrumente excelente. Ne arată că există surse de stres. Odată ce le înțelegem, putem lucra cu copiii în cel mai inutitiv mod. Discuțiile reale, în care le permitem să ne povestească ce li se întâmplă, conectarea, ieșirile în week-end sunt cele mai simple moduri de a reda copilului starea de bine. Și, mai presus de toate, iubirea necondiționată. Pentru că marea anxietatea a oricărui copil este să piardă dragostea și aprecierea părintelui care îi dă senzația că îl iubește pentru abilitățile sale și nu pentru ceea ce este el cu totul.
Citește și: