În următoarele 7 minute vei afla:

Ce este compulsia la repetiție și de ce suntem tentați să credem că suntem neputincioși în fața întâmplărilor care se repetă în viața noastră.  
– De ce seamănă căile neuronale cu o pârtie de săniuș.


Ne putem schimba sau suntem sortiți unei existențe asupra căreia n-avem niciun cuvânt de spus? Libertatea de a alege nu e doar un principiu filosofic care împarte lumea între libertarianism și determinism. Nici o modalitate de a găsi vinovați pentru nefericirea noastră. Totuși, există doi poli puternici pe care-i putem sesiza. Unul care ne face să ne gândim că există situații de care nu reușim să scăpăm, oricât de mult încercăm, și în care se întrevede o dezolantă lipsă de speranță, și unul care ne încurajează că ne putem schimba la orice vârstă și că trebuie doar să ne dorim. Până unde merge, totuși, puterea voinței și cât de liberi suntem, de fapt, să ne alegem destinul?

De fapt, din punct de vedere psihologic, niciuna dintre aceste poziții nu este total adevărată, așa cum niciuna nu este total falsă. Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc și are multe nuanțe. 

Inestimabilul preț al unui start bun 

Să începem cu compulsia la repetiție și cu toate studiile care pun accent pe îngrijirea acordată sarcinii și primilor ani de viață. Motivul pentru care psihologii, prin aceste studii, atrag atât de tare atenția asupra acestei perioade este că plasticitatea creierului este foarte mare în primele noastre o mie de zile și că un început bun înseamnă, oricât de neplăcut sună, o sănătate mai bună (fizică și psihică) asigurată pentru toată viața. 

Mai mult, tiparele relaționale ne urmăresc o perioadă lungă de timp și nu o dată ajungem să ne întrebăm cum ajungem să intrăm în aceleași tipologii de relații din nou și din nou sau să „atragem” aceleași și aceleași situații complicate, extrem de asemănătoare, care ne pun răbdarea la încercare și ne pot face să credem că viața este repetitivă, iar noi suntem neputincioși în fața acestei repetiții.

Sigismund Freud numea compulsia la repetiția încercarea de a ne întoarce la un stadiu anterior, din copilărie, și încercarea de a schimba lucrurile asupra cărora n-am avut control. Freud a vorbit inițial despre aceste repetări nedorite în 1920 în lucrarea Dincolo de principiul plăcerii, observând că unii oameni nu se comportă conform „principiului plăcerii”, ci mai degrabă unei compulsii de a repeta, deși această repetiție le provoacă suferință.

Într-un fel ciudat, deși repetiția este dureroasă, în ea există o familiaritate care vine și cu o iluzie de control, spre deosebire de momentul traumatizării inițiale, când am fost neputincioși. Mai ales când vine vorba de traumele de relație, ne putem crea iluzia că stă în puterea noastră să-i schimbăm pe cei din jurul nostru, făcând noi ceva diferit. În acest fel, însă, ocolim durerea provocată de ceea ce n-a fost și luăm asupra noastră ceea ce e în responsabilitatea altcuiva. Pe de altă parte, dacă suntem prea obișnuiți cu indisponibilitatea, s-ar putea ca apropierea să ne sperie prea tare și atunci, deși ne vine greu cu ea, să ne fie mai ușor cu asta decât cu ceea ce ar presupune vulnerabilitate. În schimb, schimbarea produce teamă, disconfort și o cantitate mare de resurse alocate.

Atunci când trăim într-un mediu în care există vătămări și abuzuri repetate, un mediu familial conflictual, tensionat, violență domestică, abuzurile verbale, fizice sau sexuale, utilizarea de substanțe sau neglijență, acest lucru presupune nu doar o expunere constantă la stimuli stresanți care ne împiedică dezvoltarea, dar și învățarea unui stil de relaționare deficitar, care însă ne asigură supraviețuirea. 

Creierul se va baza pe strategiile noastre de supraviețuire pentru a ne ajuta să facem față, însă soluțiile învățate atunci s-ar putea să nu mai funcționeze prea bine în actualul nostru context de viață. Cu alte cuvinte, creierul este programat să fie eficient și să ne ajute să supraviețuim, nu neapărat să fie flexibil. Adică va avea tendința să folosească ceea ce știe. Dacă o metodă ne-a folosit o perioadă lungă de timp, deși a presupus costuri extrem de mari pentru psihicul nostru, vom tinde să o folosim în continuare, căci această metodă a fost, pentru noi, salvatoare. Fiind vorba de ceva ce am învățat foarte devreme sau în condiții de stres puternic, va exista o rută mentală adâncă. Aceste prime rute sunt, de obicei, dificil de schimbat, mai ales fără un efort conștient.

Compulsia la repetiție are legătură, dintr-o altă perspectivă, și cu tendința naturală a creierului nostru de a termina acțiunile începute și de a găsi o finalitate. Facem asta zi de zi, atunci când începem o activitate și nu o ducem la bun sfârșit. Facem asta în somn, încercând să găsim soluții creative la problemele noastre și avem vise repetitive, atunci când ne simțim blocați într-o problemă. Efectul Zeigarnick demonstrează faptul că oamenii au tendința să-și amintească mai bine acțiunile neterminate decât pe cele terminate. Bluma Zeigarnik, cea care a studiat acest fenomen, a ajuns la concluzia că oamenii care au fost întrerupți în timp ce rezolvau sarcinile primite, au reușit să-și amintească cu aproximativ 90% mai multe detalii ale sarcinilor pe care le-au avut de rezolvat. Astfel că lucrurile neterminate rămân active în creier, iar creierul se străduiește să găsească soluții, folosind informațiile noi pe care le primește în acest scop.

Fie că vorbim de tipuri de atașament, de hărți mentale, de tipare de relaționare, de găsirea de soluții sau de dezvoltarea unor părți ale creierului responsabile cu autoreglajul, un lucru este destul de cert: toate aceste experiențe au un impact asupra dezvoltării creierului și asupra a sănătății noastre psihice și fizice. 

Pe de o parte, suntem predispuși la a repeta același lucru sau de a-l relua până găsim o soluție potrivită la problemele noastre. Pe de altă parte, modurile noastre de a reacționa se pot rigidiza în situații de viață extrem de stresante sau de stres prelungit. De unde și povestea cu datul muștei afară din casă. Dăm cu paleta, dăm cu matura, dăm cu prosopul, trecem la scaun… dar de fapt este aceeași metodă, doar creștem cantitatea de energie investită. Soluția diferită vine atunci când ne dăm seama că am putea să ieșim din casă și să aprindem becul afară, iar musca va ieși singură. Așa se întâmplă și în viață, pentru a depăși o provocare este mai degrabă nevoie de un strop de relaxare, un pic de perspectivă și ceva mai multă flexibilitate. 

Ce nu se folosește nu se conservă tot timpul

Din păcate, depindem de cât de des folosim ceva și cât de puțin folosim altceva. Adică, dacă încercăm o dată să reacționăm diferit, acest lucru nu va fi suficient. Avem nevoie să acționăm diferit de multiple ori și împotriva tendinței de a o apuca pe ruta veche, pentru a consolida o nouă rută. Pentru un obicei simplu, neuroștiința arată că e nevoie de minim 30-45 de zile în care trebuie să-l aplicăm cu perseverență pentru a ni-l însuși. Când vine vorba de lucruri mai complexe, create în ani de zile, s-ar putea să fie nevoie tot de ani pentru a-l modifica conștient și de a o apuca conștient pe drumul mai îngust, când tendința ar fi să o luăm tot pe autostradă, deși știm că este foarte accidentată. Plasticitatea există la orice vârstă, dar schimbarea este departe de a fi o revelație, ci mai degrabă un exercițiu de perseverență.

În experimentele sale pe maimuțe, Michael Merzenich, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători din domeniul neuroștiințelor, a observat că, dacă amputezi degetul mijlociul al unei maimuțe, în locul corespunzător degetului amputat din harta cerebrală și-au făcut loc hărțile degetelor adiacente. El a demonstrat astfel că ceea ce nu folosești, pierzi, iar ceea ce folosești, capătă din ce în ce mai mult teren în detrimentul a ceea ce folosești mai puțin sau deloc. Altfel spus, acțiunile noastre repetitive nu fac decât să întărească același drum (hartă mentală) și să ne consolideze același tip de reacție. 

Căutarea evenimentelor excepție în psihoterapie are tocmai rolul de a ne face conștienți că putem avea și alte tipuri de reacție și că putem alege conștient să reacționăm diferit. Căci este „esențial să fii foarte atent la schimbări plastice pe termen lung. (…) Schimbările care persistau mai mult timp aveau loc numai dacă maimuța era foarte atentă. Când animalele își efectuează sarcinile automat, fără să le acorde mare atenție, ele își modifică hărțile cerebrale, dar modificările nu durează mult” (Creierul se transformă. Experiențele neuroplastictății, Dr. Norman Doidge).

Traumele timpurii determină modificări de durată

Traumele timpurii lasă urme vizibile și din punct de vedere neurologic: contractă hipocampul și produc pierderi de memorie, precum și o supersensibilizare a neuronilor care reglează producția de glucocorticoizi, aceștia fiind responsabili de o gamă largă de afecțiuni asociate stresului. 

Stresul prelungit secretă glucocorticoizi și omoară celulele hipocampului, care are un rol activ în memorie și orientare spațială. 

„Presupuneți că survine un stresor traumatic major, suficient de amplu pentru a perturba funcția hipocampică, în timp ce intensifică funcția amigdaloidă. Cândva după aceea, într-un cadru asemănător, aveți o stare anxioasă autonomă, agitată și temătoare, și nu aveți idee de ce: motivul fiind că nu ați consolidat amintirea evenimentului prin intermediul hipocampului, în timp ce rutele voastre autonome, mediate de amigdală, țin minte al naibii de bine. Aceasta este o versiune de anxietate generalizată”, exemplifică Robert Sapolsky în De ce nu fac zebrele ulcer?.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Pe de altă parte, neuroștiința explică obiceiurile neplăcute sau stilurile de relaționare deficitare prin capcanele cerebrale cauzate de asocierile nepotrivite. Asocierea liberă brevetată de Freud este mult subestimată când ne gândim la faptul că neuronii creează legături puternice și greu destructibile atunci când sunt activați împreună – „neuronii care se declanșează împreună în timp se cablează împreună, pentru a prelua o hartă unică” (Dr. Norman Doidge). Așa se face că evităm anumite locuri pentru că le asociem cu anumite evenimente, că avem anumite preferințe și intoleranțe și tot așa se face că intimitatea și agresivitatea, apropierea și respingerea pot să coexiste, deși ni se pare paradoxal. Pentru a le decupla, este nevoie să înțelegem ce s-a întâmplat și să lucrăm activ la asocieri mai benefice.

Antrenament de durată

Odată ce au fost trasate căile neuronale, pare că alunecăm vertiginos pe ele, uneori în detrimentul fericirii și stării noastre de bine. Putem oare să ieșim de pe ele? Da, dacă e să ne luăm după Pascal-Leone, dar cu dificultate, pentru că, odată create respectivele pârtii, ele devin „foarte iuți și foarte eficiente în ghidarea saniei la vale. Să o iei pe altă cale devine tot mai dificil. Este necesară un fel de barieră, care să ne ajute să schimbăm direcția”, explică Doidge. Așa că, dacă cineva vă promite schimbări rapide, soluții miraculoase, aflați că orice schimbare a creierului la vârstă adultă implică ore conștiente și consistente de muncă.

Vestea bună este că descoperirile științifice arată că există și antidotul și că puține lucruri sunt cu adevărat ireversibile. Celulele stem contribuie la regenerarea creierului și astfel putem crește numărul de neuroni din hipocamp. Cum? Învățând lucruri noi și căi noi de a acționa. Iar asta nu ne apără doar de demență, ci și de depresie. După cum arată și Sapolski, în timp ce experiența unui stres sever și prelungit perturbă învățarea, plasticitatea sinaptică și sistemul imunitar, un stres moderat amplifică memoria, imunitatea și plasticitatea. De altfel, diferența dintre traumă și stres este făcută de intensitate, durată și resurse personale. Iar stresul moderat nu trebuie înlăturat din viața noastră, ci cultivat. El presupune învățare, noutate, exercițiu, efort.

Ne putem modifica creierul și putem să dezvoltăm relații mai sănătoase, putem fi mai flexibili, putem să alegem plăcerea în locul durerii și obiceiurile sănătoase în locul celor nesănătoase. Dar nu este un drum lipsit de dificultăți. Pentru a ne antrena creierul la vârstă adultă e necesar să înțelegem de ce reacționam așa cum reacționăm, cum putem reacționa diferit și să exersăm. 

Pentru a avea relații mai bune, după un început relațional anevoios, e nevoie de mai mult efort conștient, adică să lucrăm activ la o nouă hartă mentală. Nu suntem predestinați, dar suntem suma tuturor experiențelor noastre, înmagazinate în corpul nostru, în creierul nostru. Nu putem scăpa de noi sau de trecutul nostru, dar putem să decidem să construim activ modalități noi de a reacționa. Și asta este valabil toată viața, nu există un termen de expirare al unui nou început. La orice vârstă, schimbările nu doar că ne cresc calitatea vieții, ci pot chiar să ne prelungească viața.

Citește și:

Ce e trauma transgenerațională?

Gáspár György: ”Vindecarea presupune să existe pace în noi, între noi și printre noi”

Author(s)

  • Roxana Grigorean

    psiholog și psihoterapeut

    Psiholog și psihoterapeut, individual, de cuplu și familie, specializat în psihoterapie sistemică integrativă și psihotraumatologie, specialist în comunicare. După 10 ani petrecuți în mediul corporate, în care a acumulat o vastă experiență în marketing și comunicare, a pornit pe cont propriu ca psiholog și psihoterapeut. Înțelege provocările de zi cu zi cu care ne confruntăm atât în viața profesională, cât și în cea personală și susține oamenii în propriul drum de descoperire și dezvoltare personală, dar și organizațiile în procesul de creștere și adaptare. Crede că putem construi o societate și o lume mai bună, dar și organizații mai profitabile și mai adaptabile, investind în sănătatea mintală și în prevenție. Susține în mediul public programul flexibil pentru părinți și organizează workshop-uri despre empatie, stres, anxietate și burnout pentru a contribui la creșterea stării de bine în organizații. Îi puteți scrie Roxanei pe adresa [email protected] și îi găsiți articolele pe selftalks.ro.