În următoarele 5 minute vei afla:

De ce teama de abandon ne face să ne menținem într-o poziție de victimă, fără să ne asumăm partea noastră de responsabilitate într-o relație.
– Ce legătură există între persoanele care ne-au îngrijit în copilărie și tipul de atașament dezvoltat.


Relațiile ar trebui să fie despre siguranță, încredere și spațiu de creștere, despre a simți că celălalt este acolo când nici tu nu știi ce este cu tine și încotro te îndrepți. Relațiile înseamnă rădăcini, dar în egală măsură și libertate de a simți că poți fi autentic. Dar însăși expresia “ar trebui” este o distorsiune cognitivă pe care, dacă o folosim foarte des, produce durere. 

Suntem învățați încă din copilărie că trebuie să muncim din greu pentru ca o relație să funcționeze și, de multe ori, rămânem în relație până când rănile devin foarte adânci și ni le provocăm în mod inconștient. Rămânem în acele relații, deoarece suntem obișnuiți cu modul în care ne simțim încă din copilărie, când suntem expuși la relația cu părinții noștri sau cei care ne îngrijesc. Prima relație cu care avem experiență este cea cu părinții noștri: aici învățăm să iubim, să creăm relații, să avem încredere, să ne reglăm emoțiile, dar mai învățăm și teama de a fi abandonat, de a nu fi suficient/ă. 

Este important să ne răspundem la câteva întrebări și să facem o călătorie mentală în trecutul nostru pentru a observa cine ne-a îngrijit în primii ani de viață. De exemplu, au fost bunicii, până când am împlinit vârsta școlară și am plecat “la oraș”, la părinți, pentru ca apoi să tânjim după bunici, pe care i-am considerat părinți. Sau poate părinții, care au fost prezenți fizic lângă noi, dar emoțional n-am simțit că ne putem conecta cu ei: fie erau reci și nu ne simțeam în siguranță în prezența lor, fie nu am simțit că putem vorbi despre ceea emoțiile noastre pentru că nu erau disponibili emoțional pentru noi. Sau poate părinții au fost hiper-protectori, au încercat să fie cei mai buni prieteni ai tăi, având o relație simbiotică cu tine. Sau poate au fost acei părinți focusați prea mult pe profesiile lor, încât timpul lor petrecut cu noi aproape că nu exista, sau nu au fost emoțional prezenți, nu au discutat despre emoții cu noi, sau și le-au inhibat complet. Astfel, am învățat cumva să ne descurcăm singuri cu ceea ce simțeam. Tot acest trecut reprezintă bagajul cu care noi, ca adulți, vom intra în relații cu persoane indisponibile emoțional și ajungem la decizia că ”nu am nevoie de nimeni, mă pot descurca singur/ă”. 

Sensibilitatea noastră în fața abandonului crește dacă în copilărie am trăit acest sentiment 

Trauma abandonului din copilărie este asociată cel mai des cu îndreptățirea, ca mecanism de apărare. 

Purtăm cu noi teama de abandon prin timp și o ducem în relațiile în care intrăm, de multe ori fără a fi conștienți de ea. Doar ne întrebăm de ce relațiile noastre nu funcționează, de ce devenim dependenți în relații și ne punem toate speranțele în celălalt că ne va face fericiți și ajungem să credem că viața nu poate merge mai departe dacă nu va face parte din ea. Uneori, pentru că teama de abandon  este prea puternică ajungem să devenim dependenți, să sufocăm cealaltă persoană și, într-un final, dacă  celălalt chiar pleacă, oricât ar fi rugat să nu o facă, asta se simte ca o prăbușire a unei lumi. 

Mai dureros decât teama de abandon și trăirea reală acestuia este încercarea până la forțare de a fi înțelegători și de a găsi motive care țin de noi pentru plecarea celuilalt. Ne gândim de prea multe ori că nu suntem suficienți de buni, că nu am făcut destule și trecem din nou și din nou prin minte ce am făcut greșit pentru a putea îndrepta.  Alteori, persoanele care trăiesc teama de abandon aleg să plece ele și tocmai de aceea devin distante emoțional pentru a nu (mai) fi rănite. Din persoana caldă se poate transforma într-una de gheață. În momentul în care o persoană cu teamă de abandon simte că nu mai poate salva nimic și că va fi abandonată, se activează mecanismul de apărare de deconectare emoțională. Astfel, evită să se atașeze emoțional, nu creează relații puternice de prietenie sau de orice fel din teama de a nu fi rănite și abandonate, deoarece istoria lor personală este plină de amintiri în care au suferit pierderi. 

”Dacă ții la mine știi ce se întâmplă cu mine și de ce am nevoie!”

Ca adulți, teama de abandon poate fi puternic resimțită și atunci când în relații avem mici certuri, momente în care celălalt nu este foarte concentrat sau atent la noi, când are momente când este indisponibil emoțional fără să vrea acest lucru sau ocupat/ă cu un proiect la serviciu. Gândim că el/ea trebuie să fie acolo pentru noi când am nevoie și  trebuie să mă asculte oricând am nevoie, pentru că gândul disfuncțional este: ”dacă ții la mine știi ce se întâmplă cu mine și de ce am nevoie”. Astfel de gânduri, care ne fac să-l vedem pe celălalt în simbioză cu noi și mereu la dispoziția noastră, ne întrețin credințe disfuncționale despre relații și ne țin captivi. Așa apare furia în relație, te simți nedreptățit/ă și concluzionezi că nu te poți baza pe celălalt, că celuilalt nu-i mai pasă de tine și că în curând te va abandona. 

Toate acestea alimentează  teama de abandon și implicit  ne modifică comportamentul, astfel încât venim către celălalt cu si mai multe cerințe, până la sufocare. Alteori este greu să fie identificată această teamă de abandon, deoarece nu este conștientizată, iar persona care o simte poate manifesta față de celălalt ironii, irascibilitate, nemulțumire: dezaprobă orice sau nu-i convine nimic din ceea ce face celălalt, toate cu scopul de a-l face pe celălalt să simtă ce simți tu: dacă pe mine mă doare, să te doară și pe tine.

”Totul este o pedeapsă, pentru că nu primesc ce vreau și mă simt îndreptățit să-mi retrag atenția, iubirea, când tu nu-mi dai ce am nevoie, și fac asta pentru că-mi este greu să-mi verbalizez nevoile și aștept ca tu să ghicești ce am nevoie.  Trăiesc teama de abandon și singurătate apar de fiecare dată când mă comport așa și astfel  nu-mi asum responsabilitatea de a-mi identifica și verbaliza nevoile și să mă reglez singur/ă atunci când celălalt, din motive obiective, nu poate fi acolo pentru mine. Starea noastră de bine și grija față de noi este în primul rând responsabilitatea noastră. A pasa acestea doar în responsabilitatea celuilalt ne deconectează de noi și ne oprește din a fi  prezenți. Gândurile și interpretarea comportamentului celuilalt ca fiind cu rea intenție, cu scopul de a ne răni, ne schimbă comportamentul și punem presiune pe celălalt, care poate reacționa tot cu un mecanism de apărare sau cu activarea unor credințe disfuncționale. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Experimentarea nevoii de abandon ne menține într-o poziție de victimă 

Experimentarea stării de teamă de abandon ne face să nu avem încredere în ceilalți, să renunțăm mai repede decât am vrea la relații, să ne menținem într-o poziție de victimă fără să ne asumăm partea noastră de responsabilitate. Grija față de noi este mult mai mult la îndemâna noastră și putem începe prin a fi mai prezenți în viața noastră și a ne privi rănile și durerile față în față. Oricât de mult ne-ar speria teama de abandon a celorlalți și oricât de mult am crede că viața nu poate exista fără aceștia, cel mai important este să nu ne pierdem pe noi.

Relațiile cu noi, dar și cu ceilalți, nu funcționează de la sine, oricâte puncte în comun am avea, de oricâți ani ne-am cunoaște. E nevoie de efort constant și muncă continuă cu noi înșine. Relațiile, așa imperfecte cum sunt, răspund nevoii înscrise în codul nostru genetic de a ne conecta cu ceilalți, de a simți că aparținem cuiva și că suntem importanți pentru o altă persoană și din acest motiv de multe ori rămânem în relații ,deși ne este teamă că celălalt ar putea să plece. Avem nevoie să învățăm să fim în relații cu gândul că celălalt nu ne aparține, cum nici noi nu aparținem cu adevărat cuiva. Acest lucru nu arată decât nevoile naturii umane, acelea  de a aparține și de a simți că ești liber în egală măsură.

Citește și:

De ce este bine să împărtășești ce simți și ce îți dorești într-o relație

De ce ne alegem parteneri nepotriviți și cum putem schimba asta

.

Author(s)

  • Daniela Mitrofan

    psihoterapeut

    Daniela Mitrofan este absolventă a facultății de Psihologie și Științe ale Educației și a masterului Terapii de Cuplu și familie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Psihoterapeut de cuplu și familie, trainer educațional și organizator principal al festivalului de știință Fereastră către Știință, membru fondator și activist civic în cadrul grupului civic Reset Iași.