În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum să identifici vocile interioare care te sabotează.
– Ce câștigi când pierzi timpul.
Monologul interior este o fabuloasă cale de a ne transforma în cei mai buni susținători ai noștri. Avem o voce interioară care ne călăuzește și ne ajută să facem ordine în gânduri, ne predispune la analiză și poate deveni un reper extraordinar (uneori, se traduce în intuiție sau conștiință). Alteori, vocea interioară capătă un ton critic și accentuează stările de insecuritate, angoasă sau rușine. Este acea mică voce pe care o auzim când citim o carte sau când purtăm un dialog cu noi înșine. Ceea ce este interesant de știut este că vocea interioară vine cu singurele mesaje pe care le preluăm obedient și fără să le filtrăm. Cum ar fi să schimbăm această setare și să o transformăm în aliatul nostru?
Dialogul intern este în legătură strânsă cu percepția de sine. Dacă facem un exercițiu de ascultare activă și detașată a discursului interior, putem descoperi care sunt punctele forte ale vocii noastre interioare, dar și cele la care mai avem de lucru pentru a nu ne auto-sabota prin credințe limitative.
Care este adevăratul scop al acestei voci
Ana Pantazescu, psihoterapeut, ne explică rolul mesajelor neplăcute care pot veni de la vocea interioară: ”Scopul principal al acestora este de a ne feri de respingere pentru că n-am fost perfecți, pentru că am fi deficitari, că s-ar putea supăra cineva pe noi, că nu am putea face față furiei pe care am simți-o, că am fi pedepsiți cu tăcerea sau că am fi dați la o parte. Chiar dacă ceea ce simțim nu este tocmai plăcut și poate conduce la consum de resurse, ține de noi să alegem ce mesaje acceptăm, ce vrem să schimbăm sau să respingem. Vocea critică s-a născut pentru a ne apăra în acele momente în care noi am fi fost în pericol să pierdem relațiile de atașament. Instinctul de supraviețuire ne face să credem acele învățături primite și să renunțăm la noi în detrimentul relației”.
Discursul intern poate afecta somnul
Cele mai comune discursuri interioare apar atunci când avem de făcut alegeri sau când trebuie să ne organizăm. Mi se întâmplă să pornească, de exemplu, seara, înainte de culcare (ce am de făcut mâine, ce nu trebuie să uit). Evident, ruminatul și grijile fac deseori imposibil somnul. O variantă eficientă pentru a ține aceste gânduri sub control este crearea unui nou obicei.
Seara, cu o cană de ceai de lavandă, pune pe hârtie câteva lucruri de bifat a doua zi. Vocea interioară renunță să le mai aducă în discuție odată ce sunt scrise negru pe alb și urmează să fie rezolvate.
Spre deosebire de gândurile anxioase, discursul interior antrenat să ajute este un instrument bun pentru claritate și organizare. Când căutăm rațional soluții sau răspunsuri, când înșiruirea de gânduri se face logic, discursul interior ne conectează la realitate, ne ajută să punem în balanță avantajele și dezavantajele unei alegeri, putem gândi în perspectivă și ne clarificăm scopul final.
Antrenează-ți vocea interioară!
Vocea critică se manifestă, în general, la persoana întâi: ”Nu sunt în stare!”, ”Nu merit!”, ”Așa-mi trebuie !” etc. Vocea interioară care sprijină se aude, adesea, la persoana a doua: ”Toată lumea are emoții, e normal să ai și tu!”, ”Va fi bine, ai să vezi !”, ”Dacă te organizezi, poți să termini proiectul!”. Antrenează-te să descoperi când încep mesajele critice și barează-le cu un mesaj la persoana a doua: ”Dacă-ți vorbești frumos în gând, ai doar de câștigat!”. Când devenim conștienți de emoțiile noastre, apare un sentiment plăcut de siguranță și acceptare.
Vocile ”părinților” se întrepătrund
Pentru a identifica mai ușor vocile interioare, Ana Pantazescu le prezintă sub metafora unor discursuri părintești de diferite facturi. De exemplu…
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Părintele critic este acela care aduce în discursul interior ”mesaje care ne conduc la ideea de trebuie și perfecționism, acele imperative categorice care ne consumă energie și pun presiune pe noi să fim într-un anumit fel sau să facem ceva care este încadrat în norma noastră de perfecțiune: concept care are limitele pe care le-am interiorizat de la persoanele de atașament din viața noastră. Perfecțiunea și normele exigente care o conturează pot să aibă legătură cu propria persoană, cu ceilalți sau cu lumea în general: ”Trebuie să fiu cel mai bun!”, ”Ceilalți sunt datori să respecte regulile pentru a fi totul bine!”, ”Lumea nu trebuie să se comporte așa”.
Ana ne spune că, în terapie, vocea Părintelui exigent este un concept care nu are legătură doar cu părinții noștri, ci cu toate figurile care au reprezentat autoritate pentru noi: ”El poate să apară, de exemplu, în momentul în care stăm și nu facem nimic productiv. Adică în cazul acelor persoane care sunt obișnuite să facă mereu ceva, să nu stea, și au gânduri de genul: ”Dacă stau, pierd timpul”, ”Mai întâi termin treaba și apoi ne distrăm”. Astfel de mesaje vin în mod natural și ne obligă la acțiune, în ciuda faptului că suntem obosiți, vrem să luăm o pauză sau nu am mai vrea să facem ceva în plus”.
Ana Pantazescu avertizează: când punem prea multă presiune pe noi, corpul va somatiza și ne va oferi pauza mult dorită prin dureri de cap, răceli, burnout sau alte boli fizice: ”Corpul va decide să rezolve ceea ce tu nu-ți permiți să accepți: nu toate lucrurile ”trebuie” și nu toate trebuie să fie perfecte! Aici este vorba despre acele ”trebuie” disfuncționale, nu despre cele firești, care ne ajută să funcționăm (”pentru a lua examenul, trebuie să învăț”, ”pentru a ajunge dimineața la muncă, trebuie să mă trezesc mai devreme”, ”pentru a pleca în concediu, trebuie să pun bani deoparte”).
Vocea interioară toxică a Părintelui critic, explică Ana Pantazescu vine cu mesajele: ”Alții cum pot?”, ”Nu sunt în stare!”, ”Nu sunt bun de nimic!”. ”Uneori”, explică Ana, ”apare chiar imediat după ce nu îndeplinim o sarcină, acțiune, așa cum își dorea Părintele exigent, ca o modalitate de a ne aminti cum am putea fi văzuți dacă nu am fi perfecți și n-am face totul perfect. Acestuia i se adaugă Părintele care induce vinovăția: ”Avem momente în care ne simțim vinovați în legătură cu anumite evenimente, persoane, situații. Aici intervine acest Părinte care induce vinovăția. El ne cere să alegem să ne comportăm, să acționăm, să simțim, să îndeplinim nevoile altor oameni. Acesta este scopul lui principal. Trebuie menționat că vinovăția este un sentiment care nu este natural, este învățat, ca o răsplată emoțională pe care noi o oferim cuiva pentru cum am ales să acționăm. Ea este functională atata timp cât acțiunile noastre chiar produc un rău cuiva, însă devine disfuncțională când se întâmplă să alegem de cele mai multe ori nevoile celorlalți fără a ține cont de noi, doar pentru a nu o simți în cazul în care am fi atenți la noi! De exemplu, deși vrei să stai în casă, când te sună cineva să te invite afară, nu spui acest lucru ci alegi să îndeplineși dorința celuilalt sau, dacă spui nu, te simți vinovat că ai dezamăgit.”
Cum facem față mesajelor disfuncționale
Primul reper pe care Ana Pantaƶescu ne îndeamnă să îl folosim este modul în care ne fac să ne simțim aceste voci producătoare de emoție. Dacă apare disconfortul, este posibil să fie vorba despre o voce toxică: ”Ori de câte ori intervin perfecționismul și exigența, este util să ne spunem: ”Fac tot ceea ce ține de mine!”, ”Sunt suficient și așa”, ”Sunt organizat, serios și responsabil. Nu există dovezi că până acum n-am îndeplinit sarcinile care mi-au fost trasate”, “Este în regulă să greșesc, toți oamenii greșesc”, ”Este în regulă să-mi iau pauze”.
”Dacă mesajele vin din partea care pune etichete, ai putea să cauți exact excepția care nu confirmă regula, acel eveniment în care ai dat dovadă că ești puternic, inteligent, spui lucruri în regulă, ai reușit să faci ceva care nu se circumscrie adjectivului pe care ți-l adresează vocea critică”, ne învață Ana Pantazescu. Iar când vine vorba de vinovăție și mesajele care vin alături de ea: ”Nu mă va mai suna și data viitoare”, ”Dacă mă mai comport/spun/gândesc așa, o să se supere pe mine”, este util să-ți răspunzi la următoarea întrebare: ”Care este nevoia mea, de fapt?”.
Tema de casă care ne ajută să îmblânzim tonul
Ana Pantazescu: ”Îți propun un exercițiu să-l faci zilnic. Ia o foaie de hârtie și scrie fraza de care îți este cel mai frică. Gândește-te care sunt dovezile contra acelui mesaj, dacă este benefic și logic să-l crezi. Cum te simți când îl citești? Când te-ai mai simțit așa? Cu cine? Ce a făcut persoana respectivă? Ce nevoie aveai atunci, copil sau adolescent fiind? Cum te-ai comporta tu, acum adult, dacă ai fi in locul persoanei de atunci, cea cu care erai? Ce ți-ai spune? Notează pe altă foaie răspunsul la ultima întrebare. Prima foaie mototolește-o, rupe-o și arunc-o la gunoi. Vei vedea că, în câteva zile, acele cuvinte nu vor mai atârna la fel în ochii tăi și te vei privi mai cu căldură!”.
Ana Pantazescu este psiholog specializat în psihoterapie cognitiv-comportamentală, cu competențe în Schema Therapy, terapie sistemică de cuplu și familie. Oferă terapie individuală, de cuplu și de familie, pentru cei care întâmpină dificultăți să-și ofere chiar ei, sau să ceară oglinzi sincere și nealterate. O găsești pe anapantazescu.ro.