În următoarele 3 minute vei afla:

– Cum să gestionezi momentele când n-ai răbdare cu copilul.
– De ce divorțul poate fi, uneori, cea mai bună soluție.


Thrive Global: Ce te face să te dai jos din pat în fiecare dimineață?

Victoria Răileanu: În ultima vreme, chiar mi se întâmplă să mă trezesc în fiecare dimineață foarte bine dispusă, cu chef și curiozitate pentru noua zi. Și asta îmi dă un gând bun să mă ridic din pat. Dar, dacă ar fi să fiu complet sinceră (și presimt că despre asta e vorba în interviul asta), sunt două motive clare în fiecare dimineață. Primul e Carol și al doilea e cafeaua. 

TG: Cum prioritizezi lucrurile când ai mai multe de făcut?

VR: Pentru mine, funcționează cel mai bine să nu le amân. Nu sun mai încolo, sun acum. Nu fac mâine, fac azi. OK, fără să mă suprasolicit. Nu-mi place să mă aglomerez, pentru că nu funcționez bine la presiune și se produce haos în jurul meu. Fac task-urile în funcție de deadline.  

TG: Care e secretul tău pentru o viață mai bună?

VR: N-aș vrea să-mi spun secretele. Nu pentru că n-aș vrea să împărtășesc, ci pentru că fiecare găsește (sau ar trebui să găsească) ce funcționează pentru el. Adevărul meu e cel mai adevărat pentru mine. Pentru cel de lângă mine poate fi cea mai mare minciună. Secretul meu poate că nu aduce nicio favoare nimănui. Poate că n-ar fi înțeles sau poate ar fi judecat și nu vreau asta. Nu pentru că n-aș fi sigură pe el, din contră. Pentru că țin prea mult la el și n-aș vrea să mi-l murdărească cineva. 

În mare, pot să-ți spun că, odată cu acest context al pandemiei, am făcut tot posibilul să mă aduc cât de mult pot în prezent. Uită-te ce se întâmplă în jurul nostru. E greu să te gândești la viitor, la o perspectivă (mai ales pentru noi, actorii). Așa că încerc să nu proiectez nimic din ce cred eu că ar urma să se întâmple. Și lucrurile funcționează, totuși. Altfel, dar funcționează. Și să știi că e chiar mișto așa. Sunt mult mai prezentă, mai liniștită, mai senină. Și acceptarea face bine. Uneori e bine, alteori e greu. That’s life. Îmi amintesc mereu că trebuie să mă bucur și să mă las să trăiesc momentele alea bune și foarte bune. Chiar și cele în care sunt doar OK. Și să profit de ele la maxim.  

TG: Când simți că ești prea stresată sau prea copleșită de viață, ce faci ca să ieși din acea stare?

VR: Să știi că am acceptat, în timp, că pot să fiu și așa. Să-mi dau voie. Odată ce accepți, situația devine cumva mai ușoară. Nu suntem roboți, e normal să ne stresăm pentru lucruri care merită o atenție, o energie mai mare sau chiar și mai mică. Sau pentru situații noi, de exemplu. E absolut normal. Eu mă analizez pe moment. Dacă sunt prea prinsă în moment, îmi găsesc un timp imediat după ca să fac asta. Mi se pare esențial. Că să mă cunosc mai bine, să văd cum funcționez. Uneori, mă amuz foarte tare de mine în anumite situații. 

TG: Cum scapi de gândurile rele? Ce-ți aduce optimismul, mai ales în această perioadă?

VR: Le las să treacă. E atât de normal să le avem, mai ales în contextul ăsta nou. Să ne punem întrebări, să dezvoltăm scenarii, uneori destul de înfricoșătoare. Cum le las să vină, așa le las să și treacă. Paradoxal, în momentul în care mi-am dat voie să am și momente proaste declanșate chiar de gândurile astea rele, optimismul de după se simte altfel… Mai real, mai palpabil și adevărat. Deci, în concluzie, din ce am spus aici reiese că mie îmi vine optimismul din gândurile rele. Și cumva, chiar așa e. Se creează un echilibru sănătos. 

Sunt optimistă în momentul în care deschid frumos ochii și văd câtă bucurie, iubire, frumusețe și ușurătate mă înconjoară. E frumos să vezi lucrurile și așa. Sunt și chestii nasoale, da. E fair să le vedem pe toate. Nu doar să ne facem gânduri rele și să ne comentăm de pe margine pe noi înșine. E o chestie de atitudinea pe care o ai față de tine și de viața ta. Mă ajută să-mi spun că nimic nu e definitiv. În felul ăsta, pot să fiu mai atentă la momentele bune. Iar în privința momentelor grele, stau cuminte și aștept să treacă. Nu mă agăț de ele.  

TG: Care este pentru tine semnalul de alarmă că ai pus prea multă presiune pe tine, că ai ajuns la capătul puterilor?

VR: Simt că nu mai funcționez așa cum sunt obișnuită din punct de vedere fizic. Nu înseamnă că pic pe stradă, dar tind, uneori, să mă împing la limită și atunci când mă simt obosită mai multe zile la rând știu că e prea mult pentru mine. Dacă e posibil, îmi iau două zile de pauză. Dacă nu pot să-mi iau pauză, mă rezum la a face strictul necesar. 

Din punct de vedere psihic pot să duc foarte mult, dar uneori ajungi în momente în care treci peste limitele tale și atunci încep să se aprindă semnalele de alarmă. Asta se întâmplă, de obicei, când vreau să controlez ceva ce pur și simplu nu pot să controlez. Realizez că sunt acolo din cauza mea, că eu pun prea multă presiune pe mine, că nu pot să am întotdeauna dreptate, că nu le știu pe toate și că uneori trebuie pur și simplu să renunț. Să “iau mâinile de pe situație”. Și semnalul de alarmă se stinge…

TG: Ce sfat ți-ai da ție, cea de la 20 de ani?

VR: Să nu-mi pierd niciodată curajul extrem moștenit de la tata și niciodată hotărârea moștenită de la mama. Le-am pierdut un pic pe drum. Acum, le-am luat înapoi. 

TG: Spune-ne o mică schimbare, pe care ai făcut-o în viața ta, ca să te conectezi mai bine cu ceilalți.

VR: Am luat hotărârea să mă mai las și în pace. Să nu mă judec, să fiu ceea ce sunt, autentică și cu de toate. În felul ăsta, prioritățile mele s-au schimbat. De exemplu, de la prietenii mei știu că sunt mai prezentă. Autenticitatea e o treabă bună, din moment ce dă roade atât de repede.  

TG: Faci ceva anume ca să-ți menții concentrarea?

VR: În mod normal, fac lucruri care mă pasionează, mă mențin concentrată, datorită plăcerii cu care le fac. Dacă vorbim de ceva ce nu mă pasionează și “trebuie făcut”, atunci da, mă concentrez mai greu. E normal. Dar nu fac ceva anume ca să fiu mai concentrată, pur și simplu duc lucrurile la bun sfârșit cât de bine pot și sper ca următorul lucru pe care îl fac să îmi facă plăcere mai mare.  

TG: Care e cartea care ți-a schimbat viața?


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


VR: Din categoria cărților de dezvoltare personală, am mai multe care m-au ajutat pe parcurs: “Atomic Habbits”, “Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine” și “Vindecarea celor 5 răni”. Mai sunt câteva pe care, probabil, le-am uitat. 

Iar din beletristică, oricând, orice de Dostoievski. Apoi, “Maestrul și Margareta”, “Insuportabila ușurătate a ființei” de Kundera, “Bucuria vieții” de Irving Stone. 

TG: A existat un moment de cotitură în viața ta? Un moment în care ai simțit că ești în fața unei alegeri importante?

VR: Da. Au existat mai multe, dar cel mai important și mai recent a fost acum aproape un an, când am decis să închei relația cu Conrad, fostul meu soț. Relația noastră ajunsese într-un punct de fierbere atât de mare, încât nu vedeam să mai iasă ceva bun din ea. 

Cu tot respectul pentru el, am rămas în relații bune, dar nu eram ce trebuie unul pentru celălalt. Îl creștem împreună pe Carol și împărtășim tot ce îl privește pe el. Și bun, și rău. Și cred că uneori e mai bine așa. Doi părinți separați, dar împliniți, decât doi părinți împreună, dar foarte nefericiți. A fost o decizie foarte grea, în direcția căreia mi-a luat ceva timp să acționez. Dar a fost o decizie bună. Nu încurajez oamenii să se despartă la prima ceartă, la primul moment de cumpănă într-o relație sau într-o căsnicie. Mai întâi, trebuie să se întrebe dacă au făcut tot ce a stat în puterile lor. Pentru că, dacă n-ai făcut tot, mai târziu vor veni regretele. Și asta nu e niciodată bine.

TG: Când a fost ultima dată când ai simțit că ai eșuat și cum ai depășit momentul?

VR: Ca orice părinte, simt de multe ori că eșuez cu Carol. Dar am încetat, la un moment dat, să mai pun presiune pe mine ca să fiu ”mama perfectă”. Sunt un om normal, am momente grele, zile proaste. Și asta normal că afectează uneori felul în care mă comport în fața lui. Mă blamez când ridic vocea, când n-am răbdare, când îl judec. Dar am grijă, de fiecare dată, să îmi cer iertare și să-i explic de ce m-am comportat așa, de ce e greșit și cum ar fi trebuit să fac altfel. Și l-am rugat și pe el să mă atenționeze când i se pare că sunt “ciudată” în fața lui. Sunt onestă cu el și cred că ăsta e răspunsul, de fapt. Cu onestitate, depășesc greul de fiecare dată mai ușor.  

TG: Care este ultimul lucru pe care îl faci seara înainte de culcare?

VR: Îmi pun ceasul să sune pentru următoarea zi.

TG: Împărtășește-ne un citat care te motivează.

VR:  “Ce contează ce spun alții?”. Îmi dă mult curaj propoziția asta. 

TG: În ce momente ți-a folosit empatia și cum o cultivi? 

VR: Pentru mine, înainte de empatie vine compasiunea. Mi-e mai ușor să-mi cultiv compasiunea, pentru că asta înseamnă să înțeleg, să nu judec, să renunț când e cazul și să accept, în final. Și apoi, vine empatia. Nu sunt de acord că ar trebui să fim empatici cu oricine sau orice. Unele lucruri care se întâmplă nu sunt OK. Pur și simplu asta e realitatea. Structural, sunt foarte empatică și mi se întâmplă să fiu empatică în situații sau cu oameni care nu o merită. Trebuie să mă învăț minte. Dar știu sigur că nu sunt mai presus de alții și că nici alții nu sunt mai presus de mine.  

Victoria Răileanu joacă rolul lui Micky în superproducția VLAD (Pro TV). A debutat ca actriță la doar 15 ani, pe scena Teatrului Național Timișoara. A absolvit UNATC din București și și-a făcut debutul cinematografic în filmul The Whistleblower, unde a jucat alături de actori precum Rachel Weisz și Monica Belluci. Este mama lui Carol (5 ani). 

Citește și:

Adrian Nartea: ”Să nu trăim pentru viitor și pentru ce nu avem”

Simona Tache: ”Detașarea de propriile emoții e o afacere păguboasă”