În următoarele 6 minute vei afla:
– Care este singura variabilă regăsită în toate tipurile de adicții.
– De ce nu folosește la nimic un scenariu ideal într-o realitate paralelă.
Mulți privesc dependența din perspectiva obiectului dependenței, ca și cum acesta ar sta la originea adicției însăși. Această abordare, însă, este la fel de validă precum afirmația conform căreia muștele care bâzâie deasupra unei grămezi de gunoi sunt responsabile de apariția acelei grămezi de gunoi.
Fiecare tip de dependență este, de fapt, un mecanism de coping, de a face față unei traume, unei suferințe. Comportamentul dependent îți asigură o oarecare alinare. Stresul este un element omniprezent în viața noastră, mai ales în contextul pandemiei din ultimul an și jumătate. Un medic explică: majoritatea persoanelor diagnosticate cu acest virus au început să piardă masiv podoaba capilară și se tund periuță.
Așadar, este firesc ca atunci când trecem printr-o situație stresantă să ne dorim imediat să ieșim din ea. Dar aici apare paradoxul. Pentru că, dacă nu putem face schimbarea efectivă, atunci avem nevoie să ne adaptăm, să găsim o metodă de a face față situației neplăcute din viața noastră. Acest mecanism vine din copilărie, când noi nu puteam lua decizii pentru noi înșine, când adulții din viața noastră luau decizii pentru noi.
Un set bizar de aripi
Pentru a înțelege adicția, vă invit să vă imaginați, de exemplu, că cineva este blocat într-o groapă foarte adâncă și persoana respectivă este convinsă că nu va mai putea ieși niciodată din această groapă. Depedența, indiferent de natura ei, este ca un set de aripi pe care le atașezi acestui om, iar ele îl ajută să zboare afară din groapă. Aripile, însă, nu-i permit să zboare spre stânga sau spre dreapta, ci doar țin persoana respectivă suspendată deasupra gropii. Atâta timp cât aripile țin omul ”în afara problemei”, el este liniștit, își găsește pacea, dar este doar o situație temporară, până îi dau din nou drumul în groapă. În esență, dependența este un fel de calmant pe care ni-l adminstrăm singuri.
Dacă facem o analiză aprofundată a motivelor pentru care unii oameni dezvoltă depedențe, iar alții nu, ne dăm seama că singura variabilă este impactul emoțional și mental pe care trauma/suferința l-a avut asupra persoanelor respective. Iar în strânsă legătură cu aceasta este tipul de comportament sau tipul de substanță care este consumată pentru a gestiona acest tip de impact. Alte variabile specifice sunt legate de ce tip de durere experiementează persoanele respective și, prin urmare, de ce formă de eliberare/alinare au nevoie. Iar acești factori dictează, de fapt, tipul de dependență care va apărea.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Răni și comportamente implicite
De exemplu, persoanele care au dezvoltat rana de respingere și care au interiorizat negativitatea proiectată asupra lor de către persoana care i-a respins, vor deveni extrem de critici cu ei înșiși. Ajungând să se urască, ei vor avea tendința să se rănească fizic prin răni autoinduse sau vor dezvolta bulimie.
Cineva care se simte gol pe dinăuntru, neputincios și care se așteaptă ca nevoile sale emoționale să-i fie satisfăcute de ceilalți, va deveni dependent de practici sado-masochiste.
Cineva care se teme de propriile emoții, pentru că acestea nu i-au fost niciodată validate sau împlinite și care a fost învățat să-și reprime emoțiile, va dezvolta dependență de starea meditativă. Cineva care nu se simte în siguranță să fie el însuși într-o relație, așa cum este și așa cum nu este, și care joacă mereu un rol, va avea tendința să se refugieze în alcool. O persoană al cărei sistem nervos central este continuu în alertă maximă din cauza suferinței și stresului din viața sa, care este mereu anxioasă, va deveni dependentă de opioide. La pol opus, cineva care se simte mereu neputincios, într-o continuă stare de apatie, va deveni dependent de droguri puternice, precum cocaina și amfetaminele.
Aceste detalii sunt extrem de importante, deoarece tipul de substanță sau de comportament de care suntem dependenți și mediul pe care-l creează dependența este un bun indicator al traumei/suferinței care se află la originea adicției.
În urma studiilor efectuate pe cobai, s-a demonstrat științific că nu comportamentul sau substanța stau la originea dependenței, ci trauma în sine. Așadar, dependența este doar un simptom, un analgezic pe care ni-l administrăm pentru a putea alina durerea din viața noastră.
În plus, s-a mai demonstrat că există o singură variabilă care apare la toate persoanele dependente, fără nicio excepție, fie că sunt sau nu conștiente de acest lucru. Și aceasta este singurătatea. În plus, pentru că nu se simt bine în viața lor, pentru că nu dispun de ingredientele necesare unei vieți împlinite, ca să se simtă bine, acești oameni sunt complet singuri în suferința lor.
Dar stările emoționale și mentale care au generat inițial dependența sau nevoie de calmare cu ajutorul unei substanțe/unui anumit tip de comportament, sunt, pe lângă singurătate, mai importante decât depedența în sine. Pentru că dependența este, de fapt, un simptom, nu sursa problemei. Iar dacă atenția noastră rămâne centrată pe dependență, nu vom reuși niciodată să o vindecăm. Inclusiv cei care reușesc să țină sub control un anumit tip de adicție o vor înlocui, pur și simplu, cu alta. Câți prieteni nu avem care au renunțat la tutun doar pentru a-l înlocui cu dulciuri? Dar dacă suferința este indentificată și tratată, dispare și nevoia de a mai folosi calmante, indiferent de forma lor.
Shoppingul impulsiv: un înlocuitor pentru control
Shoppingul sau plăcerea de a cumpăra ne relaxează, ne oferă momente de plăcere, ne crește stima de sine, ne dă impresia că suntem importanți, că deținem controlul. Magazinele sau mallurile au devenit o sursă de fericire, de energie pozitivă, de motiv pentru a ieși din casă, mai ales în contexul traversării stării de urgență. În creierul nostru se descarcă endorfine și dopamină, care ne ajută să uităm, pentru un timp, de probleme, de partenerul care ne-a supărat, de jobul stresant, de relațiile conflictuale.
În ultimii ani, cumpărăm tot mai mult: trăim într-o societate bazată pe consum, iar strategiile de marketing ne ajută să dezvoltăm un comportament în care ne dorim să cheltuim bani și să achiziționam lucruri noi. Suntem asaltați vizual și auditiv de reclame și reduceri, băncile ne oferă mijloacele financiare pentru a cheltui și mai mult prin cardurile de cumpărături pe care ni le pun la dispoziție.
Și da, shoppingul ne place! În special nouă, femeilor. Ne relaxează, ne oferă momente de plăcere, ne crește stima de sine, ne dă impresia că suntem importante, că deținem controlul. Iar atunci când avem și timp și un buget generos la dispoziție, pare că toată lumea e a noastră. După ce am suferit pierderi, despărțiri, am trecut prin conflicte, schimbări importante în viață sau la locul de muncă, ni se pare la îndemână să ne relaxăm ocazional cumpărând lucruri care ne fac plăcere. Unde mai pui și faptul că numeroși specialiști te încurajează în acest sens, ca tehnică de management al stresului. O astfel de evadare din cotidian ne poate da energia și puterea să mergem mai departe.
Dar această evadare rămâne doar o fugă de situația care a generat această nevoie!
Chiar dacă mulți terapeuți recomandă înlocuirea acestei plăceri cu una mai sănătoasă, ea nu duce la dizolvarea cauzei, a disconfortului emoțional care a generat comportamentul. Mă amuză foarte tare planurile de acțiune stabilite în acest sens care-ți propun să mergi la cumpărături cu o sumă de bani prestabilită, fără card, să economisești bani sau să amâni cumpărarea unui produs cu o valoare mai mare până când dispare cheful de cumpărături. Aceste programe pornesc de la falsa premiză că problema este dependeța în sine și scot complet din calcul sursa ei: adică trauma, emoțiile, stările mentale pe care vrem să le adormim.
Aceste strategii nu sunt bazate pe empatie, adică cel care le-a realizat nu s-a pus nicio clipă în pantofii dependentului, ca să poată înțelege modul în care adicția, deși îi face rău, pentru el este ca un fel de colac de salvare. În consecință, aceste metode creează un scenariu ideal într-o realitate paralelă, care nu are nicio legătură cu realitatea trăită de dependent. Asta îl frustrează, îl face să se simtă deznădăjduit, fără speranță, încă și mai izolat de cei din jurul lui. Și astfel sunt alimentate însăși condițiile care au generat comportamentul adictiv.
Singurele strategii cu adevărat de succes sunt acelea care țin cont de acest aspect: programele care pornesc de la rana/trauma care a generat nevoia unui mecanism de protecție, altfel nicio metodă nu va reuși să înlăture nevoia persoanei respective de a se ”alina” cu ceva. Așadar, este nevoie să ne concentrăm pe ce se află dincolo de dependență, pe sursa acestei nevoi, pentru că folosim dependența ca pe un analgezic, un calmant care să îndepărteze durerea, suferința. Și doar dacă această suferință este tratată, atunci dispare și nevoia de a o alina.