În următoarele 5 minute vei afla:

– Care este paradoxul creat de pandemie în comportamentul donatorilor din România.
– De ce să nu judeci ceea ce nu cunoști cu adevărat.


Samuel Negoiescu este președintele Asociației Speranță pentru România. Acțiunile de ajutor umanitar se îndreaptă în mod special spre copiii bolnavi de cancer și leucemie, bătrâni și copii ai străzii, familii sărace cu mulți copii, mame văduve, copii orfani, bătrâni singuri și neputincioși. Asociația funcționează ca o punte transparentă de legătură între cei care pot și doresc să ajute și oamenii aflați în nevoie. Platforma digitală de donații a reușit să strângă, în 11 ani, 4.700.000 euro și gestionează, în acest moment, peste 300 de cazuri pe lună. În spatele acestor cifre, se află viețile unor oameni cât de poate de reali, al căror destin ar fi avut un parcurs dramatic fără sprijinul vital de care au atât de multă nevoie. 

Thrive Global: Mediul care ne formează ne poate da un curs al vieții și influențează modul în care evoluăm. Care este background-ul tău? Ce te-a determinat să te implici în activități umanitare?

Samuel Negoiescu: Categoric că mediul care ne formează dă un curs vieții noastre și ne influențează. Inevitabil ești influențat. M-am născut într-o familie neoprotestantă și am crescut într-un mediu religios, în care binefacerea dezinteresată, caritatea au fost și sunt un mod de a fi. De mic copil, am fost implicat în astfel de activități. Dar niciodată nu mi-am propus să fac din asta un scop în viață. Nici măcar nu știam ce înseamnă un ONG. Pentru mine, caritatea era ceva natural. Mi se părea normal să ajut pe cineva aflat în suferință, în nevoi. Nu a fost ceva anume care m-a determinat, nu a fost un moment din acela crucial când a trebuit să iau o decizie, ci așa s-au derulat lucrurile. Pentru mine, activitatea era atât de complexă, încă mi-am dat seama că ori mă las de ea, ori trebuie să o organizez, să o structurez și să fac asta 100%. 

Nu a fost o decizie ușoară, pentru că eu mă pregătisem să fac altceva cu viața mea. Activitatea această a ajuns să-mi consume toată energia și timpul. Am ajuns la un punct când trebuia să iau o decizie. Și am decis să mă ocup de acest domeniu, să-l dezvolt și să aduc o schimbare în viețile celor cu care și pentru care lucrez. 

TG: Cum s-a născut Asociația Speranță pentru România, care a fost prima cauză umanitară care a declanșat procesul?

SN: Eram în Caraș Severin, la prima vizită acasă la cea care urma să-mi fie soție. 

Acolo, în zona Oravița, am cunoscut primele cazuri sociale. Este vorba de trei bătrâni, care trăiau la limita extremă a sărăciei. Era 2006. Am pregătit împreună cu verișorul soției o masă caldă unuia din acești bătrâni. I-am pus personal farfuria cu mâncare caldă în mână. De aici a plecat totul, acesta a fost primul act de caritate din care s-a născut ceea ce înseamnă astăzi asociația umanitară Speranță pentru România. Apoi, pentru ceilalți doi, am cumpărat pachete cu alimente și le-am oferit. Unul din ei avea nevoie de o sobă și de lemne de foc. 

Alimentele le cumpărasem din banii personali. Dar să cumpăr lemne de foc și o sobă era peste puterile mele financiare, fiind student. Așa că mi-am propus ca, la următoarea vizită, să strâng banii necesari pentru așa ceva. Această a fost prima mea campanie de strângere de fonduri, sau de fundraising, în care am apelat la prieteni, la cunoscuți și am reușit să cumpăr și soba și lemnele. Însă, în timp ce eu mă străduiam să strâng aceste fonduri, Eugen, verișorul soției, a găsit alte cazuri de bătrâni care aveau nevoie de ajutor. Pas cu pas, am reușit să ajutăm fiecare bătrân identificat de Eugen. Și numărul lor creștea de la lună la lună. 

După trei ani de activitate, nu mai puteam apela la prieteni și cunoscuți pentru că aveam multe cazuri și nevoile financiare ne depășeau. La finalul lui 2009, am înființat asociația Speranță pentru România și am lansat imediat site-ul www.sperantapentruromania.ro


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Atunci am luat hotărârea să dezvolt această activitate și am avut viziunea ca ea să devină o asociație națională, nu una locală, la nivelul unei zone sau al unui județ. La vremea aceea, era o nebunie!

TG: Ce rol are o asociație umanitară? Este un fel de catalizator social?

SN: Rolul unei asociații umanitare este să rezolve cazuri sau probleme cu caracter umanitar.  

Intervine acolo unde există o nevoie, acolo unde instituțiile statului nu au resurse sau pur și simplu nu intervin. Și în acest domeniu există foarte multe nișe de activitate. Depinde pe ce te axezi. Noi ne-am axat pe ajutorarea copiilor bolnavi de cancer, leucemie sau alte boli grave. În acest context, rolul nostru este să le oferim sprijinul financiar, moral și logistic, pentru ca ei să poată beneficia de cele mai bune tratatamente și terapii.  

Să vă dau un exemplu concret. O familie cu trei copii, ambii părinți lucrează. Din nefericire, unul din copilași este diagnosticat cu cancer. Ajunge într-un spital din țară, împreună cu mama, unde va petrece cea mai mare parte din timp pentru 1, 2 sau 3 ani. Mama își lasă locul de muncă, tatăl rămâne acasă cu ceilalți doi copii și este nevoit, la rândul său, să renunțe la locul de muncă pentru că n-are cui să lase în grijă copiii. În spital, deși tratamentul este gratuit, o familie are, lunar, o grămadă de cheltuieli personale. Dacă nici unul dintre părinți nu mai lucrează, vă întreb din ce va trăi această familie? Cum și din ce își vor plăti cheltuielile, hrana, utilitățile, cheltuielile personale din spital? 

Un alt exemplu concret: copil/adult bolnav de cancer, leucemie sau altă boală foarte gravă. I se prescrie un medicament care nu este decontat de către stat, pentru că nu îndeplinește pacientul anumite condiții. Costul lunar este foarte mare. Am avut cazul concret al unei fetițe de 12 ani, care trebuie să cumpere un medicament prescris de medic, nu era decontat pentru copii, cu un cost lunar de 16.000 lei. De unde să aibă un părinte această sumă, lunar? 

Aici intervenim noi. Preluăm aceste cazuri, le publicăm pe www.sperantapentruromania.ro, facem campanii de strângere de fonduri și ajutăm familii precum cele din exemplele de mai sus să poată supraviețui. Plătim tratamente, operații, cumpărăm proteze, cărucioare, construim locuințe, oferim alimente, rechizite școlare etc.

TG: Se spune că marile orașe au înstrăinat oamenii. Crezi că se pot naște comunități cu ajutorul tehnologiei?

SN: Categoric, tehnologia naște comunități. Exemplul concret este comunitatea noastră de pe pagina de Facebook, unde avem, în acest moment, peste 210.000 de urmăritori și creștem zilnic. Cunosc cazuri umanitare, părinți care au copii bolnavi de cancer, leucemie sau alte boli grave, care au reușit să strângă în jurul cauzei lor comunități de sute de mii de oameni, în grupuri sau pagini de Facebook, mai mult decât au reușit unele ONG-uri foarte mari. Toate acestea cu ajutorul tehnologiei, în special al rețelelor sociale.

TG: Se spune că mediul virtual scoate la iveală o agresivitate pe care oamenii tind să o țină mai ușor sub control în viața reală. Platforma pe care ai creat-o arată că tehnologia poate aduce la suprafață și tot ce e mai frumos în oameni. Unde crezi că e adevărul?

SN: Se spune că ”adevărul este undeva la mijloc”. Se aplică și în contextul acesta. Toate cazurile noastre sunt mediatizate prin campanii plătite pe Facebook, de aceea ajung la foarte multe persoane. Dacă publicăm și mediatizăm cazuri de copii sau adulți bolnavi de cancer, leucemie sau alte boli grave, avem sute de comentarii de încurajare, rugăciuni și ,,Doamne ajută”. În schimb, când publicăm cazuri sociale, cu bătrâni neputincioși sau familii sărace, mame singure care au nevoie de ajutor, o mare parte dintre comentarii sunt extrem de răutăcioase, judecând oamenii pentru situația în care au ajuns. Însă sunt sigur că cei care judecă astfel de cazuri și sunt foarte ”vocali” în comentarii pe Facebook, nu ar fi la fel dacă ar veni și ar cunoaște situația la fața locului și, implicit, întregul context. Niciun caz nu este publicat și promovat până când n-a fost verificat de către echipa sau colaboratorii noștri. 

TG: Din experiența ta, care este ”butonul” interior care-i determină pe oameni să ajute?

SN: Cred că butonul este încrederea. Donatorul are nevoie de încredere că donația lui va ajunge la beneficiar și că asociația se va îngriji ca ajutorul să fie folosit în scopul în care s-a spus. De aceea, am pus un mare accent pe dezvoltarea platformei noastre, pentru că, aici, atât donatorul, cât și beneficiarul și noi, administratorii, putem urmări evoluția donațiilor în timp real și modul în care acestea sunt folosite în final. 

Bineînțeles, fiecare suntem sensibili la anumite ”butoane”! Unii reacționăm la un video foarte emoționant, alții la o poză șocantă care provoacă empatie etc. Însă, la bază, cred că stă încrederea. 

TG: Crezi că România este o țară cu un climat prietenos pentru caritate? De fapt, mă întreb dacă sunt mai generoși oamenii din țările mai bogate sau, dimpotrivă, empatizează mai ușor cei din societățile mai încercate?

SN: Aș spune că România nu este o țară cu un climat prietenos, ci foarte prietenos pentru caritate. M-aș bucura dacă aș vedea cât mai multe ONG-uri implicate în astfel de activități, prin care sunt îndeplinite nevoile concrete ale cazurilor vulnerabile. Loc și spațiu există, iar de lucru este foarte mult. Nu știu cât de empatici sunt alții din țările bogate. Pot doar să vă spun, din proprie experiență, că în ciuda tuturor prejudecăților pe care noi le avem despre spiritul caritabil al românilor, aceștia sunt foarte darnici. 

Avem, în acest moment, pe platforma noastră peste 230.000 de donatori din 2017 până astăzi și peste 5 milioane de euro strânși, plus 500.000 de euro din SMS. Pentru mine, este o minune. Nu aș fi crezut, în 2017, că se va ajunge la acest număr de donatori. Și gândiți-vă că nu suntem numai noi în această ”piață” a binefacerii. Sunt mii de alte ONG-uri care, la rândul lor, primesc donații. În concluzie: românul este darnic, îi place să ajute și cred că o face ori de câte ori are ocazia. 

TG: Climatul financiar incert adus de pandemie a influențat comportamentul oamenilor care donează?

SN: Când a început pandemia, aveam inima strânsă că totul se va prăbuși. Însă, în 2020, donațiile s-au triplat față de 2009. În plină pandemie, am reușit să strângem 2.600.000 euro în comparație cu 900.000 euro strânși în 2019. Este un paradox.  

TG: Putem vorbi, în România, de o protecție socială reală oferită de stat? De ce există un număr atât de ridicat de oameni vulnerabili, de situații de viață care se pot rezolva doar cu sprijinul comunității?

SN: Există protecție socială, dar insuficientă, care nu rezolvă mare lucru. Asta pentru că, în general, statul român înțelege prin protecție socială un mic ajutor financiar lunar pentru cei din categoriile vulnerabile. Concluzia mea personală, după toți acești ani de activitate, este că sărăcia vine din lipsă de educație. Multe dintre persoanele vulnerabile de astăzi n-au avut parte de educație, în primul rând în familie, dar nici de cea școlară și provin din familii care, la timpul lor, au fost vulnerabile. Bineînțeles că sunt și excepții. 

Aici, din păcate, judecăm foarte ușor și foarte repede oamenii. Ba că nu vor să muncească, ba că sunt puturoși, că nu-și fac curățenie în casă, că nu știu să-și administreze viața și resursele financiare, că fac mulți copii etc. Însă în momentul în care reușești să te apropii de ei ca un prieten și își deschid inima, le cunoști trecutul, traumele suferite în copilărie, în adolescență, problemele, neajunsurile. Atunci îți dai seamă de unde vin toate problemele lor actuale. Cu cât o persoană este mai înaintată în vârstă, cu atât este mai greu să o educi, cu atât îi este mai greu să se schimbe. Și asta nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate. 

Aici ar trebui statul român să intervină prin protecție socială și să susțină ONG-urile din această nișă de activitate. Pentru că acești copii fără educație, din păcate, pot deveni infractorii de mâine sau vor deveni viitoarea clasă de persoane vulnerabile, de care tot statul sau ONG-urile trebuie să aibă grijă. Este un cerc vicios din care se poate ieși numai prin educație. De aceea, personal, apreciez ONG-urile care se ocupă de educația copiilor din categoriile vulnerabile. Doar prin educație poți rupe acest cerc vicios al sărăciei, care vine din lipsă de educație. 

TG: Ce câștigă oamenii care se implică? Am să te rog să începi cu tine.

SN: În septembrie 2009, am fost pus în fața unei decizii existențiale pentru mine. Terminasem facultatea și trebuia să aleg ce fac cu viața mea. Avem șanse să profesez pentru ceea ce mă pregătisem în facultate. Atunci mi-am dat seama că activitatea caritabilă îmi dă un sens și un scop în viață. Că mă face fericit, că-mi umple sufletul de bucurie, că mă umple de energie pozitivă, că iubesc oamenii, că iubesc și îmi place să îi ajut. Pe cei din echipă cred că i-am ”contaminat”. Îmi aduc aminte când a venit prima colegă. Am întrebat-o de ce își lasă locul de muncă mai bine plătit pentru unul mai prost plătit și mai stresant. Mi-a spus: ”Vreau să fac ceva nou, care să-mi ofere nu numai bani, ci și satisfacție sufletească”. Acesta este marele câștig. Cât despre cei peste 230.000 de oameni care au donat pe platforma noastră… citesc mesajele pe care unii din ei le lasă la plasarea unei donații. Se simte compasiunea izvorâtă din empatie, dragostea pentru semenii aflați în situații dificile și mulțumire sufletească pentru că, din puținul lor, au reușit să aline suferința prin care trec unii dintre noi. 

Citește și:

Dacă tu ajungi la burnout, și planeta va păți la fel!

Ghidul Thrive: totul despre empatie

Author(s)

  • Ruxandra Rusan

    Jurnalist, editorialist Thrive Global România

    Ruxandra Rusan a lucrat în presa scrisă, radio, televiziune și, mai nou, în online. Este practician NLP și pasionată de psihologie. A avut ocazia să intervieveze personalități din diferite domenii și să învețe de la fiecare câte ceva. Crede că fiecare încercare prin care trecem ne ajută să ne vindecăm de ceva care ne apasă sufletul. Este și mama unui adolescent, iar asta vine cu un proces interesant de redefinire.