În următoarele 5 minute vei afla:
– Cu ce sumă de bani echivalează nivelul de fericire resimțit de americanii care fac sex o dată pe săptămână.
– În ce tip de personalitate te încadrezi ca partener în cuplu.
Conform credinţelor transmise (încă) transgeneraţional, o relaţie de cuplu ar trebui să fie o microinstituţie în care ne găsim jumătatea, ne construim o casă, avem copii şi totul funcţionează de la sine. Uneori o familie, un cuplu nu evoluează aşa, pentru că apar pe parcurs nenumărate probleme, obstacole, neînţelegeri şi mai ales conflicte care, nesoluţionate, pot eroda relaţia şi deforma imaginea despre cuplu şi familie. „Un cuplu care merge bine nu este un cuplu care nu are probleme, ci un cuplu care ştie să rezolve propriile lui dificultăţi” (R.Neuburger – „Cuplul – între dezirabil şi periculos”).
Când spunem că dificultăţile se pot rezolva, există mai multe dimensiuni asupra cărora este recomandat să ne concentrăm atenţia pentru a ne clarifica ariile în care avem de lucru cu noi, ca parteneri de relaţie, sau cu noi, ca indivizi cu nevoi şi dorinţe personale.
Exprimarea afecţiunii faţă de partener: mai exact creşterea numărului de atitudini şi emoţii pozitive sunt cele care pot aduce un plus de confort şi maturitate în relaţie. Conflictele repetate, emoţiile neexprimate sau eliberate exploziv nu fac decât să sporească reciprocitatea în sens negativ, ceea ce va contribui la îndepărtarea celor doi. Uneori confundăm, suprapunem, imaginea partenerului cu persoanele de care am fost ataşate în copilărie şi care nu ne-au oferit iubirea de care aveam nevoie, iar rănile vechi şi neînchise sau suferinţele reprimate se activează trecându-ne reacţiile exagerate pe „pilot automat”. Studiile au confirmat că folosirea afectelor pozitive (umorul, afecţiunea şi interesul) contribuie la menţinerea satisfacţiei în cuplu (Mari mituri despre relaţiile intime” – Matthew D. Johnson).
Ascultarea cu atenţie în timpul conversaţiilor: pentru a înţelege cât mai exact ce ne transmite partenerul. Aceasta este o abilitate importantă a comunicării bune, concept atât de mult accentuat şi vehiculat în ultima perioadă. Comunicarea a devenit principalul leitmotiv, fără de care nimic nu poate funcţiona optim în relaţie. Însă, într-o comunicare sunt două elemente extrem de importante şi care sabotează cu uşurinţă înţelegerea dintre cei doi parteneri (şi nu numai): mesajul şi metamesajul. Deborah Tannen (profesoară de lingvistică la Georgetown University), autoarea cărţii Spun asta doar pentru că Te Iubesc explică:
Mesajul – este sensul cuvintelor şi al propoziţiilor rostite, ceea ce oricine poate să înţeleagă.
Metamesajul – este sensul nerostit, dar pe care îl descifrăm din modul în care se spune ceva (ton, mimică, intonaţie, limbajul corpului).
Şi dacă ne gândim la experienţele noastre de comunicare în relaţiile de familie sau de cuplu, ne dăm seama cât de mult contează să ascultăm cu atenţie ce ni se spune, să înţelegem cât mai acurat ceea ce partenerul încearcă să ne transmită. Şi poate cel mai important este să ne exersăm abilitatea de a spune în cuvinte simple şi clare care este nevoia pe care o acoperim prin metamesaj, de frica respingerii sau a abandonului.
A spune „îmi pare rău” sau a spune „iartă-mă”: scuzele sunt foarte importante, sunt o formă de responsabilitate şi asumare a poziţiei de adult în cuplu, sunt o afirmare a flexibilităţii şi a dorinţei de a consolida legătura, de a profita de momentele dificile privindu-le ca pe nişte oportunităţi de a fi mai buni, noi şi relaţia dintre noi. A spune „îmi pare rău” îl eliberează pe celălalt de culpabilitate, îl ajută să se relaxeze şi să poată înţelege ceea ce se întâmplă în realitatea veţii noastre. E important să detaliem pentru ce ne pare rău şi să-l asigurăm pe celălat că vom încerca să nu mai repetăm ceea ce l-a deranjat. „Iartă-mă” este la fel de important şi poate ceva mai profund decât „îmi pare rău”, însă cred că e doar o diferenţă de nuanţă, de căldura cu care o spunem, de sinceritatea şi claritatea cu care transmitem că vrem iertarea celuilalt. Uneori a spune „iartă-mă” e ca şi cum efortul trebuie să îl facă tot partenerul, deşi el este cel afectat. Oricum, esenţial este să ne arătăm vulnerabilitatea şi faptul că suntem oameni şi suntem oricând pasibili de a greşi cu ceva, cuiva şi mai ales celor mai apropiaţi nouă.
Viaţa sexuală: este importantă, reprezintă o conexiune emoţională profundă şi îmbunătăţeşte starea de fericire. Un studiu desfăşurat în America a ajuns la concluzia că creşterea frecvenţei actelor sexuale de la o dată pe lună la o dată pe săptamână generează o stare de fericire echivalentă cu cea simţită în urma suplimentării venitului anual cu 50.000 de dolari. Sexul ne îmbunătăţeşte relaţia, în concluzie poate fi utilizat pentru a depăşi momentele dificile din cuplu, cu condiţia să fie o conexiune fizică şi emoţională profundă şi nu doar o descărcare nervoasă sau o dorinţă primordială. Studiile au demonstrat că bărbaţii se gândesc mai des la sex, fiind mai motivaţi să se implice şi să iniţieze activităţi sexuale în schimb femeile tind să integreze sexul într-un context mai amplu, au o sexualitate mai intensă, apreciază experienţele complexe.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
A şti aceste diferenţe şi a le gestiona cu blândeţe pot conduce spre o viaţă sexuală completă.
Tipul de temperament: există o componentă biologică a temperamentului, adică ceva cu care ne naştem, ereditar şi relativ stabil pe parcursul vieţii. Helen Fisher (profesor de antropologie la Rutgers University) consideră că aproximativ 40%-60% din personalitatea noastră derivă din biologia noastră. În cercetările sale a descoperit că există 4 sisteme cerebrale ce sunt asociate cu anumite trăsături de personalitate:
Exploratorii – asociaţi cu sistemul neuronal al dopaminei. Sunt partenerii care caută mereu senzaţii tari şi aventuri, sunt curioşi, energici, plini de idei noi, creativi, deschişi la experienţe noi. Pot avea dificultăţi în a-şi lua un angajament pe termen lung, devenind mai predispuşi la infidelitate.
Constructorii – asociaţi cu sistemul neuronal al serotoninei. Aceştia tind să respecte regulile şi programele, sunt conservatori, urmează normele sociale. Ei îşi iau în serios îndatoririle conjugale şi nu ies uşor din relaţii, chair dacă acestea nu mai funcţionează.
Conducătorii – asociaţi cu sistemul neuronal al testosteronului. Găsim aici tipul de partener care preferă acţiunea, sunt mai puţin empatici şi au mai puţine abilităţi sociale. Ca parte dintr-un cuplu sunt predispuşi la urmărirea obsesivă sau la violenţa fizică impulsivă atunci când sunt respinşi.
Negociatorii – asociaţi cu sistemul neuronal al estrogenului şi oxitocinei. Sunt persoane care tind să fie agreabili, intuitivi, empatici, cu încredere în oameni, capabili să dezvolte ataşamente sociale.
E important să ne cunoaştem noi pe noi înşine, atunci când facem parte dintr-un cuplu, să înţelegem preferinţele pe care le avem şi stilul de viaţă care ne este direct influenţat de temperament. În acest mod vom şti să delimităm nevoile personale de cele ale partenerului, fără a pune presiune pe relaţie şi fără aşteptări ca celălalt să fie în permanent acord cu ceea ce ne împlineşte pe noi ca individualitate separată. Putem în orice moment, dacă ne dorim să fim într-un cuplu, să negociem şi să renunţăm la rigidităţile ce produc conflicte, uneori insurmontabile.