În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum te ajută reformularea să împaci și capra și varza.
– De ce fugim de anumite emoții cu viteza unui campion la atletism.
Practicarea recunoștinței este una dintre lecțiile prețioase pe care le-am învățat de-a lungul vieții, iar în ultimul timp am apelat tot mai des la ea. Seară de seară, înainte să dau stingerea, fac, în gând, lista cu lucrurile pentru care sunt recunoscătoare și, de multe ori, adorm cu un soi de liniște în minte. Un fel de ”iată cât de norocoasă sunt, de fapt!”. Practic, îmi antrenez creierul, setat by default pe supraviețuire (adică pe identificarea eventualelor pericole) să vadă și partea plină a paharului.
La un moment dat, însă, exercițiul nu a mai funcționat. Nu schimbasem nimic în exercițiu, dar apăruse sentimentul intens că e ceva fals în povestea asta. Așa că am lăsat-o mai moale, dar eram curioasă de ce un exercițiu benign își poate pierde efectul. Ba chiar se poate întoarce împotriva mea, pentru că, in all honesty, am experimentat, în ultima perioadă, un soi de iritare când practicam, cuminte, recunoștința.
Ce s-a schimbat
Astă vară, în vacanță, era foarte simplu: ”Sunt recunoscătoare pentru mare, pentru ai mei, pentru că putem fi împreună, pentru că suntem sănătoși etc”. Însă tabloul era de așa natură: fără frustrări consistente, fără presiune. La o analiză mai atentă, exercițiul recunoștinței a început să scârțâie din toate încheieturile odată cu intrarea în toamnă și cu tot ce a adus asta la pachet (valul 4 al pandemiei, iar frică, polarizare socială, instabilitate politică).
Și mi-am amintit un episod din copilărie (da, probabil de aceea nu prea scapi de incursiunile în copilărie când mergi la terapie): aveam 12 ani, locuiam undeva unde nu-mi doream să fiu, alternative nu existau. Nu mă refer la o toană adolescentină, realmente eram într-o casă unde aș fi dat orice să nu fiu, departe de oamenii pe care îi voiam lângă mine, de prietenii mei și de tot ce-mi fusese familiar până atunci. ”Zi mersi că ai un acoperiș deasupra capului!”. Am încercat, n-a funcționat. Nu simțeam deloc recunoștință, doar furie și deznădejde. Iar ceea ce experimentam acum, seara, după exercițiul de recunoștință, semăna cu acel ”zi mersi”. Însă, abia la maturitate am reușit să descifrez mecanismul mintal care te poate împinge dinspre recunoștință direct în brațele furiei.
Recunoștința, la fel ca dragostea, nu se poate cu sila. Când o persoană experimentează tristețe, supărare, îngrijorare și încearcă să le acopere cu pătura roz și pufoasă a recunoștinței, în loc să treacă miraculos într-o zonă de confort sufletesc, ajunge exact acolo unde te duc emoțiile negate, neasumate, ascunse sub preș: la o lipsă de aliniere între realitatea interioară (trăiri autentice) și trăirea impusă (recunoștința, în acest caz).
Imaginați-vă ce s-ar întâmpla cu un tren care alunecă pe niște șine defecte (neparalele, nealiniate una cu cealaltă). Deraiază, normal! Și iată cum practica recunoștinței, cu forța, transformă niște trăiri cu intensitate medie (să zicem, tristețea) în emoții intense precum furia.
Avem nevoie să ne validăm emoțiile
Validarea emoțiilor neplăcute începe cu validarea de sine (ceea ce nu, nu aș fi putut face la 12 ani). Odată validat sinele, stabilim o relație mai blândă cu noi înșine și, cel puțin, nu ne mai punem în situația ingrată de a nega ceea ce simțim și suntem (în momentul respectiv).
Mădălina Stoenescu, psiholog clinician şi psihoterapeut, explică:
”Până la negarea emoţiilor, este important să avem iniţial confirmarea a ceea ce simţim: negare înseamnă că am recunoscut emoţia şi am ales s-o înlocuiesc cu o alta. Acum, putem vorbi, pe de o parte, de disonanţă cognitivă (aleg o anume emoţie pentru că ea s-ar potrivi mai bine credinţelor mele pre-existente) şi pe de altă parte, despre mecanisme de evitare (fug de o anumită emoţie pentru că aduce cu ea experienţe pe care nu vreau să mi le amintesc, gânduri pe care nu vreau să le conştientizez).
Să nu uităm că, pe lângă dimensiunea cognitivă, mai putem vorbi şi despre cea fizică: a înăbuşi o emoţie este un proces care, de regulă, are efectul advers: emoţia nu dispare, ci creşte şi se transformă, putând cauza diferite afecţiuni fizice. Emoţiile îşi au rolul şi locul lor bine stabilit şi e nevoie să le trăim aşa cum apar, aşa cum le simţim în corp, să le punem în contextul potrivit şi să avem încredere că, odată recunoscute şi „simţite”, ele îşi pierd din putere.
Dacă, de exemplu, eu simt furie şi teamă când vine vorba de actualul context pandemic, faptul că „mi se spune” că ar trebui să simt recunoştinţă pentru că sunt sănătos nu conduce la diminuarea furiei şi a fricii. De sesizat aici şi acel „mi se spune”: este foarte important de unde primesc mesajul, modul în care mă raportez la/relaţionez cu persoana/instituţia respectivă.
Evitarea emoţiilor are impact atât asupra sănătăţii fizice, cât şi psihice. A ne asculta pe noi şi emoţiile noastre înseamnă, în primul rând, că ne recunoaştem ca autoritate când vine vorba despre noi: nimeni nu ştie mai bine decât mine ce ar trebui să simt. Dacă îmi amintesc acest lucru, am deja un aliat care mă poate ajuta să trec prin orice emoţii, oricât de nepotrivite ar putea părea celor din afară, având certitudinea că, dacă acum simt furie sau teamă, odată ce voi fi „trăit” şi înţeles aceste emoţii, următoarea emoţie poate fi chiar recunoştinţa.”
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Presiunea din exterior nu schimbă (în bine) lucrurile din interior.
Presiunea de a simți recunoștință, precum și constatarea că tu n-o simți, deși așa ar fi frumos, naște un conflict interior. Oare nu sunt un om suficient de bun? Și iată cum se insinuează, ușor, ușor, în ecuația noastră și vina. Sunt un om oribil pentru că nu simt recunoștință, deși altora le e mult mai greu. Alții nu au casă, alții sunt bolnavi, alții n-au ce mânca. ”Zi mersi…”
Devine, așadar, responsabilitatea mea să simt recunoștință, în loc de anxietate, durere, copleșire sau oboseală (cine are copii, știe, probabil, cum e să afirmi pe un grup de părinți că bebelușul te-a epuizat după o noapte de colici și să primești un milion de mesaje care-ți spun că alte femei ar da orice pentru un bebeluș, cu colici cu tot. Și că, prin urmare, nu prea meriți acel bebeluș pe care l-ai legănat cinci ore în continuu).
Recunoștința cu forța devine, astfel, o armă pe care ți-o îndrepți singur spre tâmplă. Poți recunoaște câteva semne care atrag atenția că, poate, (încă) nu e momentul pentru practica recunoștinței:
– simți că sună a amenințare (acel ”zi mersi!”);
– simți că n-ai dreptul să validezi o emoție sau o stare reală (cum ar fi oboseala);
– apare o frustrare tot mai mare când reiei punctele de pe lista de recunoștință;
– ți-e groază să faci exercițiul (nu-l mai face! În schimb, dă atenție senzațiilor reale din corp, gândurilor care-ți trec prin cap, dă-ți voie să ai un discurs interior liber, fie el și total lipsit de recunoștință, observă ce ai nevoie, ce-ți lipsește, dă-ți voie să ai nevoi, nu te compara nici cu cei mai puțin norocoși, nici cu cei mai norocoși decât tine);
– ține minte că recunoștința nu este un panaceu. Ea nu vindecă, doar ne ajută atunci când vine autentic;
– începe cu recunoștința față de sine (simt recunoștință că îmi dau voie să fiu autentic trist, furios, speriat etc);
– găsește mici formule care împacă și capra și varza (de exemplu: în loc de ”simt recunoștință că am un loc de muncă”, deși simți, mai degrabă, extenuare, ”simt recunoștință că, la locul de muncă, am colegi care mă înțeleg când obosesc”).
Și, poate, ia o pauză
Eu am luat. În loc să mai încerc să adorm cu exercițiul de recunoștință, am început să citesc sau să ascult podcast-uri. În prima etapă, mi-a fost greu pentru că aveam senzația că am sărit peste ceva obligatoriu, ca spălatul pe dinți. Exercițiul de recunoștință era ca un fel de igienă mentală. Am înlocuit vina că sar peste lista cu mulțumiri cu asumarea și validarea sentimentelor reale. A fost ca și cum aș fi căzut la pace cu mine. Într-o seară, cuibărită sub plapumă, mi-am dat seama că am uitat să-mi aduc paharul obișnuit cu apă pe noptieră. Mi l-a adus soțul meu. Și ce credeți că am simțit? Da, recunoștință (chiar nu voiam să mă mai ridic). Iar mintea mea s-a întors, de bună voie și nesilită de nimeni, la practica recunoștinței. Încă funcționează, iar acum știu exact ce am de făcut în situația în care am nevoie de o pauză: iau o pauză!