În următoarele 5 minute vei afla:

În ce moduri societatea le transmite victimelor mesajul toxic că trebuie să rămână în același cămin cu abuzatorul.
Prin ce se deosebește violența domestică de alte delicte.


Unul dintre cele mai dificile aspecte în a scrie despre violența domestică este că vorbești despre o situație de o volatilitate atât de intensă, încât riști să pui în pericol victimele, care deja sunt în mijlocul unei situații explozive și periculoase. Cu toate acestea, etica jurnalismului cere ca fiecare să aibă o șansă în a-și spune partea de poveste – victime și abuzatori, deopotrivă. Asta a însemnat, în câteva cazuri, că am petrecut luni sau chiar ani luând interviuri victimelor, doar pentru a irosi acele ore de interviu, pentru că doar a le cere abuzatorilor un interviu ar fi compromis siguranța victimei.

O femeie cu care am petrecut mai mult de un an intervievând-o, spre exemplu, a trebuit să se retragă din discuțiile noastre pentru propria siguranță. Și-a petrecut ani de zile cu abuzatorul ei, iar el obișnuia s-o lege dezbrăcată de țevile de încălzire din apartamentul lor sau să-i arunce o pătură pe cap și să o lege cu banda adezivă în jurul gâtului. Povestea abuzului și a eliberării ei ulterioare este una dintre cele mai cutremurătoare povești pe care le-am auzit. Chiar și acum, scriind asta despre ea, pot include doar aceste detalii, pentru că nu o identifică, iar particularitățile poveștii ei – țevile de încălzire, pătura – apar atât de des și în poveștile altora.

Când vine vorba de violența domestică, deseori pentru victime nu există un termen de încheiere a acestei situații. Femeile care reușesc să scape de abuzatorii lor își petrec viețile negociind cu ei, în cazul în care împart custodia copiilor. Și, chiar dacă nu sunt implicați copii, multe victime rămân sub supraveghere mult timp după ce au scăpat de abuz – mai ales dacă încarcerarea a fost un rezultat al abuzului. Dacă își găsesc un nou partener, îi poate pune pe ambii în pericol. Una dintre femeile pe care am intervievat-o a numit asta „a sta cu ochii în patru“ – măcar până vor crește copiii. Vizitele și lăsatul copiilor la partener, ca parte a custodiei comune, sunt extrem de periculoase chiar și pentru victimele care au reușit să scape. 

Unei femei pe care o cunosc i-a fost zdrobită fața de un zid, în timp ce copiii ei priveau de pe locurile din spate ale mașinii, când îi ducea pe copii acasă la partenerul ei. Era divorțată deja de ani de zile. Într-adevăr, în timp ce scriu asta, șase oameni în Bakersfield, California, inclusiv fosta soție a criminalului și noul ei iubit, au fost omorâți chiar ieri, 12 septembrie 2018 (o căutare pe Google a „fost soț“ și „omorât“ aduce mai mult de cincisprezece milioane de rezultate). Ieșirea dintr-o relație abuzivă nu prea înseamnă că pericolul a luat sfârșit. Prin urmare, am încercat, când a fost posibil, să balansez etica de jurnalist cu siguranța oamenilor îndeajuns de curajoși să mă lase să îi intervievez. De câte ori am putut, am intervievat mai mulți oameni cu privire la orice incident sau relație, dar au fost dăți când era pur și simplu prea periculos pentru o victimă să-mi permită să-i caut abuzatorul. În câteva cazuri, alți participanți sau martori nu mai erau în viață. Unele dintre numele persoanelor intervievate au fost schimbate și identitățile lor au fost ținute secrete pentru propria siguranță și confidențialitate. Metodologia mea a fost să redactez informația, mai degrabă decât s-o alterez, cu excepția numelor. Am notat toate aceste situații în text.

Violența domestică nu este ca oricare alt delict. Nu se întâmplă din senin. Nu se întâmplă pentru că cineva se află la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Casele și familiile noastre se presupune că sunt teritorii sacre, „raiul într-o lume nemiloasă“, după cum mi-a băgat în cap profesoara mea de sociologie de la colegiu. (La cursul ei a fost pentru prima data când am auzit această frază.) Aceasta este partea care o face de neconceput. Este violență din partea cuiva pe care îl cunoști, din partea cuiva care pretinde că te iubește. Este deseori ascunsă și față de cei mai apropiați confidenți și, de cele mai multe ori, violența fizică este mult mai puțin dăunătoare decât violența emoțională și verbală. Nu vă pot spune câți abuzatori am auzit deplângând faptul că nu se pot opri din a iubi aceleași femei pe care le-au agresat atât de grav, încât au ajuns în închisoare. Este, poate, un afrodiziac puternic ideea că cineva iubește atât de intens, încât devine lipsit de putere.

Cu toate acestea, constrângerea intelectuală necesară pentru a-l face pe un om să creadă că iubirea și violența izvorăsc din același loc este, bineînțeles, complet duplicitară. Mi-am dat seama că există o doză mare de narcisism la făptași. Și o incidență ridicată a altor factori care fac duplicitatea o chestiune de supraviețuire – dependența, sărăcia și alte acte de disperare pot fi mortale când se combină cu o anumită masculinitate toxică.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Trăim într-o cultură în care ni se spune că toți copiii noștri trebuie să aibă un tată, că o relație este scopul final, că familia este piatra de temelie a societății, că e mai bine să rămâi și să-ți rezolvi „problemele“ în privat, mai degrabă decât să pleci și să-ți crești copiii ca mamă singură. Michelle Monson Mosure repetase asta când insista în fața mamei ei că nu vrea să-și crească copiii într-un cămin destrămat. De parcă un cămin cu un adult abuzând un alt adult nu este destrămat, de parcă există grade ale destrămării. Mesajele sunt insidioase și consecvente.

De asemenea, le transmitem victimelor mesajul să rămână și în alte moduri. Când sistemul nostru judiciar le pune în defensivă, când le cere să confrunte o persoană care s-ar putea să fi încercat deja să le omoare, o persoană despre care știu prea bine că data viitoare le-ar putea într-adevăr ucide. Vedem asta în deciziile judecătorești care le dau făptașilor violenți o simplă palmă peste încheietură, poate o amendă. Câteva zile în închisoare, după un atac brutal. Primim acest mesaj când forțele de ordine tratează violența în familie ca pe o mică neplăcere, o „dispută domestică“, mai degrabă decât ca pe o infracțiune. Trebuie să cred că, dacă rolurile ar fi inversate, dacă femeile i-ar bate și omorî pe bărbați într-un număr atât de mare – în Statele Unite, în fiecare lună sunt împușcate cincizeci de femei de partenerii lor intimi –, problema ar apărea pe prima pagină a fiecărui ziar din această țară. Ar apărea rezerve mari de finanțări pentru ca cercetătorii să-și dea seama ce este în neregulă cu femeile din ziua de azi.

Și, după toate acestea, avem impertinența de a întreba de ce rămân victimele.

Fragment din cartea Vănătăi ascunse. Ce Nu Știi Despre Violența Domestică Te Poate Ucide, de Rachel Louise Snyder, editura Nemira. Multipremiata jurnalistă Rachel Louise Snyder cercetează subiectul „terorismului intim“ și extinderea violenței domestice în SUA, prin studii de caz, analize și portrete. Explorează istorii personale și miturile care înconjoară această temă în discursul public: transformarea victimei în vinovat, violența recurentă la agresori, ideea că violența domestică e o chestiune tabu.

Printr-o cercetare aprofundată a mărturiilor adunate de la victime, de la agresori, de la oamenii legii și de la diverse ONG-uri, Snyder ajunge la rădăcina violenței domestice și la consecințele ei indiscutabile pentru întreaga societate și face cunoscuți pașii necesari pentru a o reduce cu adevărat.

Citește și: 

De ce să nu-ți lovești copilul nici cu palma, nici cu vorba

Ce efecte are divorțul asupra copiilor

Author(s)

  • Rachel Louise Snyder este o jurnalistă de renume care a călătorit în peste 50 de țări ca să strângă documente despre probleme legate de drepturile omului. A locuit șase ani la Phnom-Penh, în Cambodgia, înainte să se stabilească la Washington. În ultimii zece ani, a scris numeroase articole despre violența domestică în publicații prestigioase precum New York TimesNew YorkerSlateSalonHuffington PostThe Washington PostChicago TribuneNew Republic și altele. Acum este profesor asociat de Creative Writing la American University în Washington.

    Este autoarea cărților: Fugitive Denim: A Moving Story of People and Pants in the Borderless World of Global TradeWhat We’ve Lost is Nothing și Vânătăi ascunse: ce nu știi despre violența domestică te poate ucide, pentru care a primit prestigiosul Lukas Work-in-Progress Award de la Columbia School of Journalism și Harvard’s Nieman Foundation, în 2018.