În următoarele 5 minute vei afla:
– Ce au în comun un loz câștigător și o infirmitate.
– De ce sunt toxice ruminarea și gândurile negative.
Există o grămadă de situații de viață când copiii ne dau clasă. Părinții vor înțelege cel mai bine la ce mă refer când spun asta. Copiii se joacă în parc. Băiețelul X ia lopățica fetiței Y, fetița vrea înapoi lopățica, băiețelul refuză s-o înapoieze, se dezlănțuie haosul. Copiii se împing, plâng, părinții sar ca arși. Cum, necum, conflictul dintre cei mici se aplanează. Părinții continuă să se certe mai mult sau mai puțin vocal, pe principii și lopățele, pulsul crește alarmant, ies la iveală frustrările. La câțiva metri mai încolo, băiețelul X și fetița Y și-au reluat demult jocul și sunt, iar, cei mai buni prieteni.
De ce se împacă atât de ușor copiii?
V-ați întrebat vreodată de ce se împacă atât de ușor copiii și de ce ne este atât de greu nouă, adulților, să trecem peste anumite conflicte? Bănuiala mea personală este următoarea: copiii se ceartă pe lopățică. Părinții se ceartă pe proiecții și simboluri. Când copiii cad la pace în privința jucăriei, reiau relația fără resentimente și ranchiună. Când adulții proiectează pe gesturi mărunte semnificații adânci, este pur și simplu mult mai dificil să disocieze întâmplarea (neplăcută, de acord!) cu ceea ce aduce la suprafață trigger-ul. Poate propriile sentimente de inadecvare, nevoia de respect, amintirile despre ceva care a durut, în trecut, și nu poate fi iertat.
Chiar există lucruri imposibil de iertat
Cu toții avem în dulap câteva, pot pune pariu. Momente când am perceput nedreptatea sau trădarea atât de acut, încât sentimentele cu care am învățat să trăim ies la iveală, buluc. Psihologia iertării spune că ea are un efect grozav nu atât asupra persoanei iertate, cât asupra persoanei care iartă. Am iertat unele lucruri (ba chiar și unele pe care nu pricep cum a fost posibil să le iert). Și a fost bine. M-am simțit, brusc, mai ușoară, mai desprinsă de trecut, mai dispusă să trăiesc în prezent. Pe altele le-am ancorat în trecut și am decis să nu mai am vreodată de-a face cu persoanele care le-au provocat. Dar nu le-am iertat, doar le-am îndesat într-un sertar din mintea mea. Ele ies la iveală când mă aștept mai puțin. Mi-au știrbit încrederea în oameni, dar au construit limite sănătoase. Am învățat pe pielea mea că o relație sănătoasă de încredere se construiește doar în timp, pe măsură ce ne arătăm vulnerabilitatea și nu suntem faultați pentru clipele de sinceritate. De aceea, consider că inclusiv întâmplările de neiertat au rostul lor în economia mare de viață. Însă una e să înveți o lecție o dată și să mergi mai departe senin, cu totul altă poveste este să o proiectezi la nesfârșit în prezent, să te întorci cu sufletul amar spre momentele din trecut și să le radiografiezi până nu mai înțelegi nimic din ele.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Ranchiuna chiar este toxică
Mădălina Stoenescu este psiholog clinician şi psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală. Ea explică pentru Thrive Global de ce ne încărcăm atât de mult atunci când nu reușim să facem pace cu trecutul și ajungem la granița atât de fină dintre lecția învățată (știu că nu merită să am încredere în cineva anume) și ranchiună (mi-ar plăcea ca răul pe care mi l-a făcut să i se întoarcă): ”Concentrarea pe negativ sau ruminarea sunt îndeletniciri cognitive care fac mai mult rău persoanei care le trăieşte. Din ce în ce mai multe studii din domeniul neuropsihologiei (şi în special al neuro-biologiei interpersonale) confirmă faptul că, pe de o parte, experienţele de viaţă şi mai ales modul în care alegem să le interpretăm ne influenţează interacţiunea cu noi şi cu ceilalţi, iar de cealaltă parte, capacitatea de auto-reglare emoţională şi adaptare interpersonală şi socială sunt condiţii prioritare pentru buna funcţionare şi evoluţia individuală.
Câteodată, deşi știm că e nevoie să trecem mai departe, rămânem blocaţi într-o situaţie de care simţim că nu putem să ne desprindem. Gândurile, emoţiile şi comportamentele sunt legate mai mult decât ne imaginăm, iar de cele mai multe ori, emoţiile vor prevala faţă de gânduri, deoarece sunt coordonate de un sistem cu rădăcini mult mai adânci decât neocortexul.
Şi pentru că vorbim de lucruri adânci şi ascunse, putem să explorăm şi dificultatea de a ierta sau de a ne detaşa de unele lucruri prin acelaşi filtru: de multe ori, deşi la suprafaţă apare ranchiuna sau ruminarea, ceea ce se află dedesubt sunt teama, ruşinea sau frica – de a fi rănit, de abandon – vulnerabilitatea aceea pe care o percepem prin ochi de copil şi astfel o simţim mai puternic. Iar dezvoltarea nu este posibilă decât atunci când ne simţim în siguranţă.
Ceea ce poate fi, aşadar, controlat, este modul în care simţim, modul în care alegem să ne simţim întâi faţă de noi şi apoi faţă de ceilalţi.
Se spune că ranchiuna seamănă cu otrava băută lent, în speranța că va suferi celălalt. Este important să remarcăm că, în primă fază, noi suntem cei care ingerează ceva ce ne face rău, abia apoi intervine gândul la efectele asupra celuilalt. Poate că putem să începem vindecarea de aici, de la nevoia de a fi mai atenţi la ceea ce ne hrăneşte, la ceea ce alegem să primim şi să creştem în noi, în primul rând.
Experţii vorbesc despre faptul că, indiferent dacă experimentăm un eveniment pozitiv (de exemplu, ”a câştiga la loterie”) sau unul negativ (de exemplu, ”a rămâne infirm pe viaţă”), suntem construiţi să ne adaptăm şi să revenim la un nivel pre-existent de fericire, la felul în care am învăţat să ne bucurăm de viaţă, ba chiar despre faptul că avem tendinţa de a ne adapta mai repede la evenimentele cu puternic impact negativ. Însă şi binele se învaţă. Emoţiile pozitive pot fi construite, este un proces de asimilare la fel ca oricare altul.
Ce ne poate ajuta în aceste demers de a refuza să mai bem otrava care ne face mai întâi rău nouă?
Desigur, cel mai bine se învaţă cu un profesor, iar un terapeut poate oferi susţinere şi ghidaj. Dar sunt lucruri pe care le putem face singuri:
- Să acordăm o atenţie crescută emoţiilor pozitive, să fim atenţi când apar, în relaţie cu cine, ca răspuns la ce eveniment şi să încercăm să cultivăm cât mai des astfel de interacţiuni;
- Când simţim că apare conflictul, este important să ne dăm doi paşi în spate şi să analizăm ceea ce ne deranjează, de fapt: ne certăm pentru lopăţica copilului sau sunt alte lucruri care ne deranjează şi au găsit o portiţă de scăpare?
- Meditaţia de tip iubire şi blândeţe (LKM), în care concentrarea se face doar pe a simţi emoţii pozitive (iubire, mulţumire);
- Să învăţăm compasiunea pentru noi, în primul rând, şi pentru ceilalţi;
- Să ne amintim că emoţiile negative sunt resimţite mai intens decât emoţiile pozitive, ceea ce înseamnă că există şi emoţii pozitive, doar că ele sunt mai fragile şi avem nevoie de mai multă atenţie şi mai mult antrenament pentru a le recunoaşte”.
Mai bine suflăm și-n iaurt decât să nu-l mai mâncăm deloc!
Oamenii pot răni. Oamenii pot vindeca. În consecință, unii oameni rănesc, unii oameni vindecă. Atunci când îți ții mintea ocupată la nesfârșit cu ideea că oamenii pot răni, riști să nu-i observi pe cei care vindecă. Poate că încrederea și iertarea seamănă cu ciupercile pe care le culegem din pădure. Doar că, spre deosebire de lumea ciupercilor, în relațiile interumane nu există manual ilustrat care să arate diferențele subtile dintre soiurile comestibile și cele toxice. În cazul ciupercilor, mai există o opțiune simplă: nu le știi, nu culegi din pădure. Iei o caserolă de la magazin. În cazul oamenilor în care alegi să ai încredere, procesul este mai complicat. Însă o relație autentică de prietenie bate orice tocăniță de ciuperci, așa că merită riscul. În special dacă nu înfuleci toată porția deodată, ci dai timp lucrurilor să se așeze și încrederii să crească natural.
Mădălina Stoenescu este psiholog clinician şi psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală, cu competenţe în hipnoterapie. A participat la programe de voluntariat și este facilitator Sandwork Expresiv. Parcursul de aproape zece ani în domeniul psihologiei i-a dat ocazia, în primul rând, să se descopere. Cele mai importante lucruri pe care le-a învăţat sunt ce înseamnă să-ţi pese cu adevărat de tine şi de celălalt şi cât de dificil este să ne găsim curajul şi convingerea că merităm să ne fie bine. Crede că înţelegerea diversităţii, încrederea, empatia şi un pic de umor sunt atribute necesare pentru explorarea aspectelor dificile şi înţelegerea proceselor, conflictelor interioare, sentimentelor şi comportamentului fiecărui client în parte.