În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce este important să-ți accepți vulnerabilitățile, mai ales în perioada plină de provocări, pe care o traversăm.
– Cât de mult ne afectează lipsa de control asupra mediului înconjurător.


Într-o zi, (deloc) brusc și pe neașteptate, a venit perioada asta pe care o tot experimentam deja de o lună. A venit cu tot felul de stări și emoții. La începutul izolării, online-ul venea spre fiecare dintre noi cu tot felul de idei/ sfaturi/ păreri/ sugestii pozitive. Dintr-o dată aveam timp pentru noi, pentru curățenia generală, pentru a nu mai fi pe fugă, pentru a găti, pentru a ne conecta cu copiii sau/și partenerul nostru, pentru a face sport zilnic, pentru a dormi, pentru a ne bucura de liniște. Cursuri, conferințe, webinarii, spectacole, concerte – toate gratuite ni se ofereau pentru a fi bine cu noi înșine în izolare și toate acestea erau încununate de hashtag-ul #totulvafibine .

Inițial, m-am gândit doar că n-aș vrea să intru în contact cu oamenii și copiii care vin la cabinet și, imediat după primele cazuri confirmate, am ales să mă retrag. Mă retrăgeam două săptămâni și apoi totul va fi normal, nu-i așa?! N-aveam de unde să știu ce înseamnă perioada asta, pentru că nu urmăream știrile, nu urmăream evoluția virusului. Știam informații puține și știam neobosita replică cum că „e o gripă puțin mai urâtă”. În câteva zile, înainte de a se declara starea de urgență, mi-am dat seama că nu știu când îmi voi relua activitatea! Asta mă făcea să mă simt nesigură, fricoasă, tristă, îngrijorată!

Oamenii din jurul meu păreau destul de echilibrați și repetau neobosiți: „Aveam nevoie de timpul ăsta. Aveam nevoie să respirăm și noi și planeta!”.

În primele zile eram destul de (fals) ancorată și, precum un copil care învață să meargă, nu știam exact ce trebuie să fac cu atât de mult timp liber, eu având trei zile libere pe săptămână de ceva vreme și, mai ales, fiind un om care poate sta singur ore/zile în șir. Acum era diferit! Dintr-odată nu mai aveam liante, limite, structuri.

Și în toată nevoia mea de limite și structură, a venit avalanșa de sfaturi, sugestii, idei, rețete cu ce ar trebui să fac! Cum ar trebui să fiu în izolare! Colegii mei postau o mulțime de căi spre menținerea echilibrului, reinventării, relaxării, contactului cu noi înșine etc. Vorbeau despre tehnici de respirație, mindfulness, despre autocontrol. Toate erau copleșitoare pentru mine! Am ascultat câțiva terapeuți, pe care îi urmăresc mereu, și am oferit suport câtorva prieteni și surorilor mele!

Am observat că mă frustrez foarte tare că eu, psihologul, nu reușesc să mă adun, să respir, să fiu mindfulness, să fac sport, să dorm, să …, să…, să …! N-am reușit decât să gătesc și, evident, să mănânc pe fond de frustrare și să fiu furioasă pe mine că depășeam numărul de calorii autoimpus. În fiecare zi făceam ordine și curățenie, a fost și este una dintre metodele mele de calmare/ fugă interioară (dar câtă curățenie și ordine poți face în 65 de metri pătrați?!). M-am uitat la câteva seriale care m-au prins. Am văzut câteva filme! Am citit ce începusem, dar mult mai puțin decât înainte, când munceam! Și am respirat și meditat… superficial și sacadat! Nu mă putem concentra pe ceva nou!

Eșuam ca psiholog și eșuam ca om care, de câțiva ani, număra calorii și era ordonat și cu program. Și zilele treceau și specialiștii veneau cu rețete pe care eu nu le „onoram”. Dintr-odată aveam tot ce era nevoie pentru a-mi fi bine în casă și depindea doar de mine să fie ușor, inspirațional și minunat. Doar că… nu era!

Ce simțeam eu? Nimic și, în același timp, o mulțime de emoții. Îmi era rușine, mă simțeam vinovată, eram furioasă pe mine, mă simțeam neproductivă. Simțeam frustrare, pentru că n-am control și aveam sentimentul acut că irosesc timpul pe care îl primesc acum, timpul fiind o resursă care nu se mai întoarce niciodată!

Teoria o știu. Pe toată! Dar provocările din fiecare zi nu erau deloc compatibile cu tot ce se perinda în online! Simțeam că, dacă mă opresc din privit seriale, lucrat, citit, curățenie, gătit intru pe modul de supraviețuire și se activează multe alte emoții și frici adânci, pentru că asta mi se întâmplă când traversez o situație pe care n-o pot controla. Știu asta despre mine, ceea ce mă sperie și nu pare că dispare doar pentru că o conștientizez! 

Și după ce că n-am bifat mare lucru, mă simțeam epuizată psihic și m-am întors la ce lucrez în terapie de ceva luni: să nu mai pun presiune să fiu perfectă, să nu mă mai critic, să învăț să fiu blândă cu mine. M-am întors și m-am uitat la toate emoțiile mele! Și le-am ascultat! Și cele mai mari frici ale mele din toate timpurile erau acolo, așa cum sunt de multă vreme: frică de a-mi pierde libertatea și frică de moarte!

Frică de a-mi pierde libertatea e o frică tare veche și este, încă de când eram copil, și am experimentat-o în limite și reguli rigide în copilărie și, mai apoi, fără un sprijin real și prezent în adolescență.

Frică de moarte e o frică adâncă și vine din întrebarea: dacă mor ce rămâne după mine? Și răspunsul la această întrebare naște frică de a muri rapid, subit, fără a lăsa nimic în urmă. Se leagă de autocritică și perfecțiune!

Și m-am întors spre Yalom, un psihoterapeut cu care rezonez foarte mult, și el vorbește în Psihoterapie existențială despre patru conflicte fundamentale ale omului. Și aceste conflicte apar când persoana se confruntă cu „datul existenței”. Prin acest dat Yalom se referă la patru griji ale omului: libertatea, izolarea, moartea și sensul vieții. 

În cazul morții, conflictul apare atunci când știm și acceptăm că moartea e inevitabilă, dar totuși ne dorim să mai existăm. Nevoia mea de a lăsa ceva în urmă este, de fapt, nevoia de a continua să exist chiar și într-o altă formă. Faptul că e posibil să nu apuc să las ceva în urmă sau faptul că nu știu ce ar trebui să las în urmă care să mă „lase” pe mine încă „vie” naște multă angoasă, nesiguranță, frică. Și da, în situații că aceasta pe care o trsaversam cu toții, teamă asta iese la iveală și e greu să o procesezi!

Libertatea – sunt o persoană pe care limita și structura îl ajută. Acest ajutor vine din lipsa unor structuri emoționale în copilărie. În viziunea lui Yalom, fiecare persoană este responsabilă de propria lume, propriile alegeri. Și când înțelegem acest aspect, apare și o frică foarte puternică. Frică de faptul că nu este nimic ordonat, structurat și că, în esență, totul depinde de fiecare în parte. Acum am simțit că depinde de mine să fac perioada asta mai fericită, mai bună, mai productivă, deși eu nu mă simt deloc liberă acum. Simt că nu am control asupra multor lucruri și această lipsa de control, această lipsa completă de structură, paradoxal, pe mine mă face anxioasă! Limitele clare și structura pentru mine reprezintă libertatea!

Izolarea este o altă temă fundamentală a lui Yalom și conflictul apare atunci când conștientizăm că, de fapt, am venit și vom pleca din această lume singuri și totuși fiecare om are nevoie de iubire, de protecție, are nevoie de apartenență! Și  cumva, în izolarea aceasta de acum, fiecare realizează cât de singur sau împreună este cu cei din familia lui, cu cei apropiați etc.

Lipsa sensului – ne căutăm sensul vieții, ne întrebăm de ce am apărut? De ce murim? Cum trebuie să trecem prin viață? Conflictul apare atunci când, deși ne punem toate aceste întrebări și încercăm să căutăm un răspuns, totuși suntem „aruncați” într-un univers imens, care pare fără sens. Și totuși suntem „aruncați” în această izolare completă! Și vrem să îi dăm sens pentru a o traversa mai ușor!

Și mi-am dat seama că în mine sunt toate aceste conflicte fundamentale și că ele se activează când nevoia mea de conxiune este amenințată. Când nu reușesc să-mi îndeplinesc nevoile sau când pun presiune pe mine să fac, să fiu, să simt. 

Așa că nu m-am mai lăsat deloc „inspirată” de nimeni și nimic și am acceptat că n-am control decât asupra unor lucruri mici. Prin urmare:

–         Am identificat sursele de stres și am ales să iau fiecare zi așa cum vine, dar am și avut grijă să nu stau prea mult în tot ce e negativ și am căutat chestii mici care să mă scoată din gânduri, frici, zvonuri, conspirații (am desenat, am cusut, am citit, am plantat flori, m-am machiat);

–         M-am ocupat de ședințele online în liniște, acceptând că e ceva nou atât pentru mine, cât și pentru clienții mei și am luat totul pas cu pas;

–         N-am mai pus presiune pe mine, pe ce ar trebui eu să simt, să fac, să spun din poziția meseriei mele. Acasă, în izolare, în perioada asta sunt doar Monica și e minunat așa;

–         Mi-am at voie să fiu vulnerabilă (faptul că am scris acest articol atât de deschis e o doză uriașă de vulnerabilitate pentru care mă felicit);

–         Presiunea de a respira conștient, de a fi mindfulness păreau mult prea grele pentru mine, așa că am ales să ies pe balcon și să stau la soare, să citesc sau să ascult muzică în căști. Asta a funcționat pentru mine!

–        Sarcini mici (n-am mai numărat calorii, am băut mai multă apă și am făcut exerciții fizice cum făceam și înainte);

–          Am renunțat să mai stau cu telefonul în mână și să mă uit pe Facebook cu orele. Am folosit telefonul ca să vorbesc cu familia, să mă uit la câțiva ilustratori pe instagram, am rămas pe grupul de cărți în care sunt și am făcut jumătate de ordine în el și am citit câteva articole pe care le-am filtrat bine înainte;

–          Am încercat ca, în fiecare zi, de trei ori pe zi să fiu atentă la senzațiile din corpul meu și să mă mișc prin casă pentru a-l dezmorți;

–          Am fost mai atentă la ce simt și fără presiunea de a trebui să fac ceva sau să fiu cumva, am stat (și stau) cu tot ce simt și uneori e greu să fac asta;

–          Am avut zile în care n-am făcut nimic și sunt OK cu asta acum;

–          Am ales timp personal, spațiu personal și activități comune;

–          Am mâncat împreună la masă, nu în fața televizorului sau pe canapea;

–          Am gătit împreună în unele zile;

–          Deși mi-a fost greu la început, am ales să scriu două motive de recunoștință pentru fiecare zi și, oricât de greu îmi este, reușesc să găsesc două motive pentru care sunt recunoscătoare. Așa am realizat cât de bine îmi face acest exercițiu și cât de multe am în viața mea.

„Am stat” e lecția cea mai folositoare pentru mine și mi-am dat seama că am nevoie să stau eu cu mine: chiar sunt o companie plăcută!

Nu putem ca, în două, trei, patru săptămâni să devenim echilibrați! Orice schimbare ia timp! Oricât de greu ne este, uneori e important să trecem prin eveniment, NU peste eveniment! Și trecerea asta prin eveniment uneori ne învață atât de multe despre noi înșine! Și să luăm totul cu cât de multă blândețe putem! Să fim buni cu noi înșine, înainte de toți și toate! Și să căutăm ce ne face nouă bine, nu mulțimii, nu online-ului, nu apropiaților noștri! Să reușim să găsim drumuri mici spre noi înșine, nu spre un echilibru universal care e adesea imaginar și ireal, e doar… online! 

Citește și:

Cum ne-a schimbat izolarea?

Tehnici simple care te ajută să te simți mai bine în situații de stres

Author(s)

  • Monica Olteanu

    psihoterapeut integrativ și logoped

    Monica Olteanu, psihoterapeut integrativ și logoped. Este pasionată de dezvoltarea umană și neuroștiințe. Crede că orice copil învață cel mai bine prin joc. Este preocupată de binele emoțional al oamenilor mici și mari însoțindu-i în procesele lor de vindecare și creștere. Crede că suntem suma experiențelor trăite și a oamenilor din copilăria noastră. De zece ani lucrează cu copiii. Ca psihoterapeut o interesează subiecte precum: rușine, vină, traumă timpurie, atașament. Consideră că tipul de relații pe care le avem sunt definitorii pentru sănătatea noastră psiho-emoțională. Își desfășoară activitatea în cabinet, grădinițe și școli.