În următoarele 5 minute vei afla:
– Ce ne învață bebelușii, chiar și ai vecinilor.
– De ce este preferabil să ne umplem paharul doar pe jumătate.
Ți s-a întâmplat și ție, oare, să ți se întunece mințile de la o șosetă aruncată lângă pat? Sau să primești o sarcină de birou măruntă, care să te facă să-ți vină să arunci laptopul pe fereastră? Ori să ai convingerea că ai lăsat copilul cu tema la mate, dar să-l găsești (IAR) pe Discord, cu prietenii, și să simți că singura soluție ca să nu spargi cu ciocanul telefonul este să te legi cu cătușe?
Dacă nu ai pățit așa ceva niciodată, îți recomand să treci la următorul articol. Acesta este dedicat în special persoanelor care, la fel ca mine, nu se prind întotdeauna la timp că au paharul plin – spre foarte plin!- și că e suficientă o picătură ca să urmeze o adevărată inundație de emoții și reacții disproporționate. Am învățat să le stăpânesc, în timp. Nu divorțez de la șosete, nu zboară Mac-uri pe fereastră și nici nu sparg telefoane cu ciocanul. În schimb, mă enervez, simt că mai am un pic până să fac implozie sau mă trezesc cu ochii plini de lacrimi de furie și frustrare. Sigur, e simplu să privești lucrurile retrospectiv.
Șoseta poate fi ridicată și dusă la coșul de rufe cu o singură rugăminte. Sarcina nouă de muncă poate fi amânată pe a doua zi dacă nu e urgență maximă sau poate lua locul altui task programat pentru ziua respectivă. Copilului i se poate reaminti că telefonul se pune pe Airplane Mode în timpul temelor (chiar dacă ele vin pe Whatsapp acum, cu școala online). Concluzia vine firesc: picătura care umple paharul nu este responsabilă pentru furtuna pe care o stârnește. Paharul prea plin este cel la care ar trebui umblat.
Vezi partea plină a paharului!
Orice om optimist știe exact la ce se referă acest îndemn simpatic. Numai că, din când în când, optimismul ne joacă cele mai interesante feste. De exemplu: eu sunt un om relativ optimist. Văd partea plină a paharului. Găsesc ceva bun în mai toate situațiile de viață. Așa funcționez. Însă când îndeși în pahar viziunea asta optimistă, o faci cu ajutorul minții, într-un fel de auto-motivare constantă. Partea proastă este că nu prea-ți mai dai voie să vezi și să accepți părțile mai puțin bune, care continuă să existe. Ei bine, și ele umplu paharul. Iar un pahar foarte plin riscă să dea pe dinafară atunci când mai vine o picătură. Inofensivă, desigur, dar pe un fundal deja mult prea aglomerat. În acest caz, pe cine ducem la psiholog? Picătura sau paharul? Nici, nici. Ducem la psiholog abilitatea noastră de a ignora paharul prea plin.
Alina Boroș, psihoterapeut, explică de ce nu realizăm că paharul e plin înainte de acea ultimă picătură, care îl face să se reverse:
”Pentru că foarte mulți oameni trăiesc pe pilot automat, nu sunt prezenți, nu trăiesc acum, ci în trecut, prinși în durerea nevoilor neîmplinite sau în viitor, captivi în scenarii din care foarte rar lipsește anxietatea anticipatorie. Interacționează cu mediul în care trăiesc, folosind tipare mentale și comportamentale pe care le-au învățat când erau mici, care au fost adaptative la un moment dat, dar pe care creierul le pune în practică, extrapolând eficiența lor, și în prezent.
Nefiind centrați pe prezent, nu identificăm corect sau în timp real ce se întâmplă în interiorul nostru. Trăim ani de zile cu o durere pe care alegem să o ignorăm. Apoi la un moment dat, pur și simplu este prea mult și reacționăm exagerat sau ne îmbolnăvim pentru că ne suprasolicităm. Una dintre schemele cognitive responsabile de acest comportament este schema de sacrificiu de sine – atunci când pui nevoile și dorințele altora, mai presus de nevoile tale.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
„Paharul” este abilitatea fiecăruia dintre noi de a amâna, de a răbda, de a tolera, de a nu spune ce ne deranjează, de a ține pentru noi: hai că mai pot, nu-i așa de grav, las și de data asta, nu are rost să spun, pentru că nu pot schimba nimic, nu este locul potrivit, nu este momentul potrivit.
Când suntem bebeluși reacționăm aici și acum. Atunci când ne este foame, aud toți vecinii. Când avem scutecul ud, trebuie schimbat, nu contează unde suntem, cât este ora sau dacă mama abia a prins zece minute de somn. Orice disconfort trebuie rezolvat acum, orice nevoie trebuie satisfăcută acum, totul este acum și aici, indiferent de context. Bebelușii n-au percepția timpului, nu știu ce înseamnă peste cinci minute sau mai târziu și nici nu știu că există reguli sociale.
Cu timpul, însă, învățăm că cei din jurul nostru nu mai sunt atât de receptivi la dorințele noastre, în unele cazuri nici la nevoile de bază. Uite așa descoperim că avem nevoie de un „pahar al frustrărilor”, un recipient intern în care adunăm toată durerea nevoilor neîmplinite, al momentelor de cereri fără răspuns. În funcție de răspunsul adulților din jurul nostru, paharul poate fi mic, mare sau foarte mare.
Abilitatea de a tolera frustrarea este foarte importantă și este de dorit să o dezvoltăm, ne ajută să avem relații sănătoase cu ceilalți. Este important să știm că există momente când ceilalți nu pot răspunde cererilor noastre aici și acum și nici în forma solicitată de noi. Asta nu spune despre ei că nu ne iubesc, că nu ne respectă, și nici despre noi că nu merităm, că nu suntem suficient de importanți, ci că pur și simplu nevoia noastră și dorința celuilalt de a răspunde nu se sincronizează. Și este în regulă.
Pentru a nu umple paharul, este important să învățăm să spunem ce ne deranjează în relație cu ceilalți. Poate experiența copilăriei voastre v-a arătat că a spune ce vă deranjează sau a vă exprima nevoile poate avea consecințe neplăcute, dureroase, dar acum sunteți adulți și aveți mai multe resurse decât aveați când erați copii. Apoi, este important să luați în considerare că relațiile presupun negociere, presupun să ne adaptăm/schimbăm și noi comportamentul, nu numai celălalt. Dacă simt că ceva mă deranjează, dar nu fac nimic diferit, doar acumulez frustrare, ca apoi să-mi exprim nemulțumirea într-un mod disfuncțional, rămân captiv într-o dinamică de victimă-agresor. Așadar, cheia este să ne dăm seama că și noi contăm și avem o influență în tot ce ni se întâmplă”.
Cum dregem busuiocul după un episod de pahar revărsat
Din experiența mea, sunt trei variante: să te abții și să ștergi repede ”apa” revărsată cu un șervețel imaginar (dar asta nu rezolvă, de fapt, nimic). Să izbucnești și să speri că oamenii din jur te vor înțelege și te vor ierta. Să explici ce se întâmplă cu tine și să ai un dialog interior real cu tine însuți/însăți, în care să găsești o supapă reală care să reducă presiunea zilnică pe care o pui pe tine. Alina Boroș completează cum putem explica celor din jur că am reacționat disproporționat la un cuvânt, o rugăminte, un detaliu pentru că, de fapt, am strâns în noi mai mult decât putem duce: ”Am putea începe prin a ne cere iertare și a ne recunoaște vulnerabilitatea, limitele, așteptările și nevoia de ei. Oricât de mult am vrea să credem că ne putem descurca în orice situație singuri, realitatea este că avem nevoie unii de alții.
Pentru ca momentele de strâns în voi mai mult decât puteți duce să se întâmple cât mai rar, ar fi util să învățați să puneți limite sănătoase și să spuneți ce vă deranjează într-o manieră asertivă. Excluzând comportamentele extreme/patologice, nu există comportamente rele, ci doar unele pe care alegeți să nu le acceptați. Cu cât deveniți mai conștienți de voi, cu atât veți fi mai autentici în relație cu voi și ceilalți”.
Citește și:
De ce ajung cuplurile să se despartă după foarte mulți ani de căsnicie?