În următoarele 3 minute vei afla:
– Cum să te bucuri de scris pentru mai mult optimism.
– Cum poți transforma tehnologia într-un aliat.
Thrive Global: Ce te face să te dai jos din pat în fiecare dimineață?
Petronela Rotar: Faptul că știu că am un sens în viață, că am găsit acele lucruri care sunt importante pentru mine și care mă ajută să simt că nu fac umbră pământului degeaba. Cred că nevoia de sens este una dintre cele mai importante nevoi ale ființei umane și că este un mare privilegiu să simți că l-ai găsit. Asta mă face să mă dau jos din pat dimineața.
TG: Cum prioritizezi lucrurile când ai multe de făcut?
PR: În funcție de urgența lor, dar și de importanță. Am ajuns într-un punct în care am învățat să mai spun și nu, să înțeleg că nu se răstoarnă planeta dacă amân ceva ce mi-am propus să fac azi pe mâine, să nu mai pun presiune inutilă pe mine, eu fiind totuși un om care e foarte exigent (și critic) cu sine.
TG: Care e secretul tău pentru o viață mai bună?
PR: Să mă pun pe mine pe primul loc în lista priorităților. E ceva la care am ajuns cu multă terapie și știu că poate suna egoist, dar de fapt e doar extrem de sănătos. Așa că în fiecare zi găsesc ceva care să-mi facă plăcere și să fie doar al meu, care să mă încarce, care să mă facă să mă bucur. Poate fi o carte, o prăjitură, o oră de sport, o oră în natură, o cafea cu o prietenă, lucruri mici, dar importante pentru bunăstarea mea psihică.
TG: Când simți că ești prea stresată sau prea copleșită de viață, ce faci ca să ieși din acea stare?
PR: Îmi reamintesc că e doar o senzație și că va trece, că sunt normale astfel de momente, dar trecătoare. Totul e trecător, mai ales emoțiile. Și atunci îmi dau voie să le simt, le accept, fac câteva exerciții de respirație și stau de vorbă cu cineva apropiat despre ce simt, dacă persistă. Eu am și un mare noroc să fac parte dintr-un grup de formare în psihoterapie care se întrunește săptămânal și unde ventilez emoțiile. Iar înainte aveam grupul de psihoterapie, așa că în ultimii ani am tot avut un loc de siguranță, unde să mă confrunt cu ce simt și să vindec ce e de vindecat.
TG: Cum scapi de gândurile rele? Ce-ți aduce optimismul, mai ales în această perioadă?
PR: În general, nu-mi iau prea în serios gândurile și mintea, știu că gândurile vin și pleacă și că mintea e un mecanism foarte complicat și pervers. Am tot felul de exerciții pe care le fac atunci când se îngroașă treaba, de obicei în scris: ajută foarte mult să-ți pui gândurile în ordine și să-ți recapeți liniștea și optimismul. Dar mai sunt și oamenii din viața mea, relațiile de familie, de prietenie, am în jur oameni care mă iubesc și pe care-i iubesc și care mă ajută să rămân optimistă și încrezătoare.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
TG: Care este pentru tine semnalul de alarmă că ai pus prea multă presiune pe tine, că ai ajuns la capătul puterilor?
PR: Nu mă mai las să ajung acolo. Eu am avut în viața asta nu o dată diagnostic de oboseală cronică – atunci nu se știa de burnout. Între timp am făcut vreo 1.500 de ore de terapie de mai multe feluri și am înțeles și am vindecat ce se afla în spatele presiunii pe care o puneam pe mine. Azi nu mai am nici fricile, nici nevoile pe care le aveam atunci. Și am un exercițiu foarte serios de autoreflecție: dacă alunec iar pe panta presiunii, imediat mă observ, mă analizez și pun stop. E drept că mă ajută și faptul că mi-am aranjat viața într-un fel foarte fain: fac o grămadă de lucruri care mă fac fericită și împlinită, există puțini ”trebuie” în viața mea, fac alegeri bine gândite și asumate, spun nu atunci când simt că e prea mult, pun pe primul loc liniștea și timpul pentru mine, nu banii, succesul, faima sau orice altceva din gama asta.
TG: Ce sfat ți-ai da ție, cea de la 20 de ani?
PR: Oh, să meargă repede-repejor la terapie și să rămână în terapie cât va fi nevoie să fie bine. Din nefericire, acum 23 de ani, când aveam eu 20 de ani, ăsta nu era un domeniu prea cunoscut sau dezvoltat la noi, așa că sfatul meu ar fi cvasi inutil.
TG: Spune-ne o mică schimbare, pe care ai făcut-o în viața ta, ca să te conectezi mai bine cu ceilalți.
PR: Păi nu te poți conecta la nimeni dacă nu ești conectat la tine: e o falsă impresie, o iluzie, o auto-mințire. Te poți conecta la un alt om doar cu aceeași măsură și profunzime cu care ești conectat la tine însuți/însăți. Iar oamenii traumatizați sunt foarte deconectați de la ei înșiși. Așa că asta am făcut: am lucrat să mă vindec, să mă pot conecta la mine. Restul a venit natural.
TG: Faci ceva anume ca să-ți menții concentrarea?
PR: Exerciții de respirație. E drept că mă ajută și gadget-urile: am un ceas care-mi amintește constant să le fac, ba chiar mă asistă. Asta e, am ajuns să trăim în niște vremuri când sunt aparatele mai inteligente decât noi și e bine să folosim asta în avantajul nostru.
TG: Care e cartea care ți-a schimbat viața?
PR: Toate cărțile pe care le-am citit (și sunt foarte multe!) mi-au schimbat viața. Dar au fost câteva esențiale, desigur, citite într-un anume moment când aveam mare nevoie de ele și nici măcar nu știam. Începând cu Cioran, numai bun la vârsta adolescenței, când simți că nimeni nu-ți înțelege drama mai bine decât el. Sau cu Biblia, citită în preadolescențā, când aveam nevoie de un loc din care să apuc viața. Știu că e tentant să spui că un anume lucru sau o anume carte ți-a schimbat viața, însă în realitate lucrul acesta nu prea se întâmplă. Adevărul e că creierul nostru (și deci viața noastră) e într-o continuă schimbare și fiecare lucru citit, făcut, întâmplat contribuie la cine suntem.
TG: A existat un moment de cotitură în viața ta? Un moment în care ai simțit că ești în fața unei alegeri importante?
PR: Viața mea a fost de așa natură încât am avut multe astfel de momente. Probabil unul dintre cele mai importante a fost acela când, după ce a murit primul meu iubit, bărbat, tatăl fiicei mele mari, am luat decizia să nu mă sinucid nu doar atunci, ci niciodată, să lupt să trăiesc pentru ea, deși nu-mi doream decât să termin cu toate. A fost o decizie tare bună.
TG: Când a fost ultima dată când ai simțit că ai eșuat și cum ai depășit momentul?
PR: Cuvântul eșec nu există în forma asta pentru mine. Eu greșesc, că sunt om, însă nu consider că am eșuat, ci că trăiesc o experiență de învățare. Că evoluez. Așa că de fiecare dată caut să înțeleg ce anume am de învățat din greșeala mea, ce n-am făcut bine, ce pot îmbunătăți data viitoare. Fără greșeli – eșecuri, dacă vrei – nu am evolua. Iar când privești astfel lucrurile, sigur că ai niște momente grele când vezi că ceva nu ți-a ieșit, dar știi și că nu e capătul lumii și te aduni și o iei de la capăt.
TG: Care este ultimul lucru pe care îl faci seara înainte de culcare?
PR: Cel mai adesea, scriu lucruri în capul meu. Așa funcționează mintea mea: am o mânuță în cap care își face de cap și pe care o apucă scrisul în starea aia dintre veghe și somn. Neuroștiințele explică de ce – e vorba de circuitele dopaminice responsabile cu creativitatea.
TG: Împărtășește-ne un citat care te motivează.
PR: E vorba mai degrabă de unul care mă ține lucidă, e al lui Irvin Yalom, l-am folosit ca motto la romanul meu, Orbi: ”La un moment dat, trebuie să renunțăm la speranța unui trecut mai bun”.
TG: În ce momente ți-a folosit empatia și cum o cultivi?
PR: Păi îmi folosește tot timpul. Uite, de exemplu, în perioada asta de pandemie, când pot să înțeleg și comportamentele iraționale, aberante chiar, ale semenilor noștri. O cultiv fiind atentă la ce simt, cu ajutorul practicilor de prezență conștientă și fiind atentă la cei din jur.
După ani de muncă în televiziune, Petronela Rotar s-a redefinit ca scriitoare și studiază psihologia, după ce s-a apropiat de acest domeniu lucrând cu propria persoană în terapie. Blogul său s-a bucurat de succesul pe care îl conferă o scriitură onestă și asumată, iar cărțile Petronelei Rotar disecă, vindecă și eliberează. Trăiește în Brașov și are două fiice.