În următoarele 5 minute vei afla:
– Care este diferența între vină și responsabilitate.
– De ce sunt femeile mai predispuse să simtă vină și rușine.
Descoperă un interviu franc și asumat: Petronela Rotar vorbește despre un subiect pe care rareori îl percepem ca fiind un subiect în sine. Când ne simțim vinovați, primele întrebări pe care ni le punem nu sunt neapărat despre de ce apare vina, ci mai degrabă despre ce am fi putut face altfel, cum am fi putut face mai mult, iar mecanismul de auto-pedepsire se activează cel mai rapid. Cum ar fi să facem un pas înapoi și să ne dăm o șansă: poate că vina nu se naște din ceea ce am făcut sau n-am făcut, ci din bagaje mult mai vechi, pe care le cărăm conștiincios în spate, uneori o viață întreagă.
Thrive Global: S-a schimbat felul în care percepi vina după ce ai început să lucrezi cu tine în terapie și, mai apoi, când ai început să studiezi psihologia?
Petronela Rotar: Sigur că s-a schimbat. Înainte, vina era un program ce rula inconștient, îl introiectasem de-a lungul vieții și era unul dintre butoanele cele mai inflamate și mai dureroase. Iar cine se prindea de asta și apăsa acolo, imediat vedea rezultate. Azi o identific conștient, o înțeleg, nu o mai las să-și facă de cap. Azi, dacă am de ales între a avea remușcări, resentimente și a simți vină, aleg întotdeauna vina. De cele mai multe ori, atunci când simt vina, știu că am făcut ceva bun pentru mine. Gabor Mate zicea într-un retreat la care am participat recent că atunci când simțim vină ar trebui să dăm o petrecere, tocmai fiindcă înseamnă că ne-am permis ceva nouă înșine. Ceva bun.
TG: Dacă te întorci spre tine, mică, îți amintești când te-ai întâlnit cu vina? (Eu am un reper clar, eram la grădiniță, refuzam supa și educatoarea mi-a spus că, dacă nu o mănânc, se va îneca Albă ca Zăpada, era un desen pe fundul farfuriei. Și azi am un nod în gât când nu pot termina un fel de mâncare…).
PR: Nu. Nu am un prim reper de felul acesta. Au fost multe, multe lucruri mici și mari care au construit ușor vina. De exemplu, mi se spune adesea că sunt rea. Am identificat, de curând, în scrisorile pe care și le-au scris ai mei în tinerețe, când tata era plecat la muncă în Irak, iar eu aveam doar șase ani, că apărea des în discuțiile lor despre mine cuvântul ”rea”. Când un copil e catalogat ”rău” fiindcă e copil – nu am fost un copil rebel, dimpotrivă, eram preocupată de foarte mică de scris și citit, eram foarte matură și precoce – integrează vina ca parte importantă din cine este.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
TG: Crezi că femeile se simt mai ușor vinovate decât bărbații? Ține de educație, de o premisă că avem anumite datorii clare față de cei din jur, de copii, de parteneri? Cine setează standardele?
PR: Da, din păcate suntem mai predispuse la a simți vină și sora ei geamănă, rușinea. Vine din prescripțiile de rol (Brene Brown spune că toate femeile cel mai adesea simt rușine legat de felul în care arată și de maternitate, fie că sunt mame, fie că nu sunt), din sensibilitatea înnăscută (femeile sunt mai empatice), din modelele culturale cărora se simt obligate să se conformeze, din presiunea socială.
TG: O anumită doză de vină, când rănești pe cineva (voluntar sau nu), mi se pare firească. Poate fi motorul pentru a drege lucrurile. Când e vina, pur și simplu, prea multă?
PR: Mie îmi place să fac o diferențiere clară între vină și responsabilitate. Responsabilitatea e firească, asumarea ei e motorul pentru a drege lucrurile. Vina e doar sentimentul că ești inadecvat, că ceva e în neregulă cu tine, că nu ești în stare. Nu e despre ceva ce faci, e despre ceva ce ești. Între întrebările: ”cine e de vină” și ”a cui este responsabilitatea” există o mare diferență. În prima, ne referim la om, la întreagă persoana lui, în a doua, la ceva ce a făcut și poate fi îndreptat.
TG: Cum poți crea un standard propriu, cum poți seta limitele personale ale lui ”nu mă simt vinovat/ă pentru că am făcut tot ce mi-a stat în putere”? Mă refer, acum, la lucrurile mărunte care pot genera vină (nu e casa curată, nu reușesc să fac tot ce mi-am propus. În loc să-mi setez așteptări realiste de la mine, mă pedepsesc).
PR: Cum ziceam: dacă te simți vinovat, musai să torni un pahar de vin să sărbătorești, înseamnă că nu te-ai biciuit și, în schimb, ai făcut ceva și pentru tine. Ține de compasiune și blândețe îndreptate spre sine. Și ajungi la limitele astea cultivându-le conștient. Fiind mai blând cu tine.
TG: Ce are de câștigat o persoană în momentul în care nu mai simte vină pentru faptul că e… cât e?
PR: Totul. Libertatea. Viața fără senzația că nu e de ajuns. Și e magic, promit.
TG: Crezi că senzația asta sufocantă de vină și de auto-flagelare se transmite și la copii? Mă simt vinovată că faptul că mă simt vinovată îl va face și pe copilul meu să fie așa. Cum întrerupi ciclul ăsta?!
PR: Sigur că se transmite. Tot ce facem și suntem noi se transmite copiilor noștri. Ei sunt ca niște bureți care absorb toată energia noastră. Le punem în brațe vinovăția noastră, le-o predăm inconștient lor. Copiii noștri ne iubesc așa de tare, încât își doresc să ne salveze, să ne facă bine, să ne repare. Așa că preiau ei tot, din fidelitate și iubire, fiindcă sunt convinși că așa ne vor salva. Cum întrerupi ciclul ăsta? Fiind bine! Spun foarte des asta: nouă, mamelor, ne place să credem că ne iubim copiii atât de tare, încât am face orice pentru ei. Mai puțin cel mai important lucru, singurul care contează: să fim bine. Să fim, nu să ne prefacem. Să ne vindecăm și să fim bine. Dacă ne-am iubi copiii atât de tare, am trece noi prin procesul dureros al vindecării, nu le-am pasa lor problemele noastre nerezolvate. Vrei un copil bine? Fii tu bine, întrerupe ciclul ăsta transgenerațional!
TG: Fericirea personală vine, prea des, la pachet cu vina. Nu prea știm să ne dăm pauze când ne trebuie, nu prea știm să ne oprim. De ce există percepția socială că A FACE e pur și simplu mai valoros decât A FI?
PR: Fiindcă atunci când eram mici nu am fost valorizați pentru că eram și pentru ce eram, ci pentru ce făceam. Pentru că, mici fiind, atunci când nevoile noastre nu erau împlinite, când nu ne simțeam iubiți pentru că eram (pentru noi, părinții fiind niște zei absoluți care guvernau lumile noastre micuțe), era prea dureros să credem că părinții nu ne pot iubi pur și simplu, așa că una dintre cele mai comune strategii de supraviețuire a fost să credem că la noi e problema, la ceva ce am făcut sau nu am făcut. Era mai comod și mai suportabil să crezi că dacă faci mai mult, te străduiești mai mult, vei fi iubit și apreciat. Și, uneori, asta funcționa: primeai atenție și iubire la schimb pentru strădaniile tale. Așa că a face a devenit parte importantă din cine ești.
TG: Tu ce faci când te simți vinovată? Când simți că e cazul să-ți ceri iertare ție sau altora, cum te prinzi când nu e nevoie?
PR: Mă simt rareori vinovată în ultima vreme. Mulții ani de terapie au făcut posibil asta. În general, în relația cu copiii mei, ei mai au acces la butonul ăla. Ce fac, mă decentrez și mă gândesc la ce simt, de ce, înțeleg ce butoane au fost atinse și de ce, apoi aleg în ce fel acționez. Iertare îmi cer atunci când greșesc, face parte din ce ziceam mai devreme, a-mi asuma responsabilitate asupra faptelor mele, nu din vină.
TG: Care este cel mai folositor lucru pe care l-ai obținut când ai depășit o vină imaginară?
PR: Libertatea de fi eu însămi.
După ani de muncă în televiziune, Petronela Rotar s-a redefinit ca scriitoare și studiază psihologia, după ce s-a apropiat de acest domeniu lucrând cu propria persoană în terapie. Blogul său s-a bucurat de succesul pe care-l conferă o scriitură onestă și asumată, iar cărțile Petronelei Rotar disecă, vindecă și eliberează. Trăiește în Brașov și are două fiice.
Citește și:
Ioana Chicet-Macoveiciuc: ”Pacea a venit când am început să-mi iubesc furia”