În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce ar trebui să dai un nume amuzant vocii din capul tău care te îndeamnă în permanență să faci lucrurile impecabil.
– Care este emoția care însoțește frecvent perfecționismul.


Oamenii se raportează diferit la perfecționism. De obicei, există două tabere: unii care cred că perfecționsimul e ceva negativ, de care trebuie să scape, și alții care cred ca perfecționismul i-a ajutat în viață și e ceva ce trebuie păstrat. Adevărul e, de fapt, undeva la mijloc. Și cred că e important să ne reconsiderăm și să ne flexibilizăm relația cu perfecționsimul.

Primele întrebări de la care pornesc atunci când lucrez cu oameni prinși în acest tipar sunt: “Când a apărut în viața ta această voce care-ți cere să faci totul perfect și să fii cel mai bun?”, “A cui a fost această voce atunci când erai copil?”, “Care crezi că era intenția din spatele acestor cereri?”.

În general, a fi cel mai bun e ceva ce ni s-a cerut (direct sau indirect), ceva pentru care am primit validare pe când eram copii, de la persoanele de atașament. Nevoile de afecțiune și de apreciere sunt nevoi emoționale de bază ale copilului, iar dacă acestea sunt îndeplinite doar atunci când există performanță, este firesc ca respectivul copil să facă tot ce poate pentru a le obține. În acest caz, perfecționismul este la bază o strategie de coping, de a face față, de a-și îndeplini nevoile, lucru absolut firesc pentru un copil.

Copiii învață foarte mult și prin modelare, așa că este posibil și scenariul în care am crescut cu un părinte perfecționist, care poate n-a pus presiune pe mine sau nu mi-a cerut direct să fiu cel mai bun, dar eu l-am considerat un model de succes și l-am preluat, inconștient.

Unul dintre motivele pentru care perfecționismul nu e ceva exclusiv negativ este intenția de la care pornește. De obicei, intenția din spatele acestei cerințe a părintelui a fost una pozitivă, a fost dorința ca respectivul copil să ajungă bine în viață. Ceea ce de multe ori se și întâmplă. Problema este, într-adevăr, impactul care rămâne ca urmare a unor comportamente precum critica, comparațiile și presiunea.

Ce facem deci cu perfecționismul? Cred că cea mai echilibrată abordare este să negociem cu această voce din capul nostru.

În primul rând, îi putem da un nume (poate fi ceva amuzant sau poate fi numele părintelui care a pus cea mai mare presiune). Această tehnică ne ajută să înțelegem că aceasta e doar o parte din noi, o voce pe care am învățat-o și interiorizat-o în copilărie, într-o perioadă în care nu prea aveam de ales, dar că nu e totul, nu ne reprezintă ca întreg și putem, în poziția de adult, să o schimbăm.

În al doilea rând, e important să validăm intenția pozitivă de la care s-a dezvoltat această voce, faptul că ne-a ajutat pe când eram copii și, uneori, ne mai ajută și ca adulți, asigurându-se că facem totul foarte bine, că avem performanțe, că primim validare din exterior.

Abia apoi ajungem, în acest dialog cu vocea perfecționistă, la întrebarea “Crezi că există și dezavantaje ale faptului că ești mereu prezentă? Cum crezi că îl afectezi pe X (adică pe tine) atunci când îi ceri să facă totul perfect? Da, e un om realizat, dar cum crezi că se simte când e doar el cu el? Ce nevoi crezi că rămân neîndeplinite?”. Iar aici, tocmai pentru că ai avut o poziție deschisă și echilibrată, pentru că i-ai validat intențiile pozitive, e foarte posibil ca această parte din tine să recunoască în ce fel te limitează. Și să fie mai dispusă să negocieze: “Cum ar fi dacă ar păstra lucrurile bune pe care le aduci în viața lui, cum ar fi ambiția, dorința de a face lucrurile bine (dar nu perfect), de a fi un om corect, dar ar mai renunța la acele aspecte care îl limitează?”

Dar care sunt aceste limitări de fapt? Le putem vedea cu ușurință dacă trecem prin triada gânduri – emoții – comportamente.

Gândurile automate și convingerile care însoțesc perfecționismul pot fi: “Trebuie să fac totul perfect!”, “Dacă nu fac, n-am dreptul să fiu mulțumit de tine!”, “Dacă fac totul perfect, sunt valoros!”, “Întotdeauna se poate și mai bine!”, “Nu e suficient!”, “Nu e acceptabil să greșești!”, “Dacă nu iese perfect, mai bine nu mai fac!”.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Cum ar putea să se simtă cineva care gândește așa? Evident stresat, din cauza presiunii care există constant. Dar cel mai mare impact cred că-l are dezamăgirea de sine, nemulțumirea, sentimentul că nu e niciodată de ajuns și pierderea capacității de a mă mai bucura și a mă relaxa. O altă emoție care însoțește frecvent perfecționismul este frica: de greșeală, de eșec, de a mă face de râs. Iar frica e o emoție care blochează.

Cele mai frecvente comportamente care însoțesc perfecționismul sunt evitarea, amânarea, autocritica, munca în exces. Primii pași în procesul de schimbare îi pot face tocmai de la aceste comportamente: mai întâi identific care sunt ele, apoi îmi aleg unul pe care să-l înlocuiesc cu un comportament alternativ. Dacă, de exemplu, de obicei refuz o oportunitate, un proiect nou, să-mi asum “riscul” și să accept, pentru a-mi da șansa de a mă descurca și a pune la îndoială convingerile negative despre sine.

Un alt aspect important este să-mi adaptez standardele, astfel încât ele să fie realiste. Pot să înlocuiesc “Este acest lucru (acțiune, articol, mail, proiect etc) perfect?” cu “Este acest lucru (acțiune, articol, mail, proiect etc) suficient de bun?”.

Cea mai mare problemă cu perfecțiunea este, de fapt, că ea nu există. Iar atunci când urmărești ceva care pur și simplu nu există înseamnă că nu vei ajunge niciodată acolo, deci nu vei fi niciodată cu adevărat mulțumit de tine. E o capcană din care e important să faci pași pentru a ieși.

Însă perfecționismul nu e ceva de care trebuie să scapi, ci mai degrabă să-l transformi în ceva care să lucreze pentru tine, nu împotriva ta. Iar în acest proces ai nevoie și de multă răbdare cu tine și compasiune de sine, ceea ce reprezintă un antidot puternic împotriva vocii critice a perfecționismului.

Citește și:

Cum m-am vindecat de perfecționism?

Cum putem deveni mai rezistenți în fața eșecului

Author(s)

  • Laura Dima

    psihoterapeut

    Laura Dima este psihoterapeut cu formare în Terapia Cognitiv-Comportamentală și Hipnoză. Fascinată de mintea umană și de modul în care ea ne poate fi aliat sau sabotor, Laura îmbină în practica ei psihologia și neuroștiințele, pentru a-i ajuta pe oameni să trăiască mai conștient și să facă schimbările dorite în viața lor. Mai multe detalii despre activitatea ei găsiți pe site-ul ei https://www.lauradima.ro și pe pagina de Facebook: https://www.facebook.com/LauraDimaPsihoterapeut/