În următoarele 5 minute vei afla:
– Dacă ești un people-pleaser fără să-ți fi dat seama.
– De ce respectul de sine exclude ideea de a fi „de toate pentru toți”.
Toți vrem să fim iubiți, admirați și acceptați. Este un adevăr fundamental al vieții și nici chiar cei mai mari rebeli sau despoți din istorie nu au venit pe lume gândindu-se: „Oh da, abia aștept să fiu urât, contestat și criticat!”.
Viața scoate din noi diferite sentimente și reacții, dar instinctul primar este să căutăm iubirea și acceptarea încă din fragedă pruncie.
Tot în fragedă pruncie, învățăm că toată iubirea asta nu vine chiar așa, pe gratis. Are un preț care crește odată cu noi. „Dacă o iubești pe mama, o să mănânci încă o lingură de supă”, „Fii cuminte, dacă ești obraznic mama și tata nu te mai iubesc!”, „Cine crezi că și-ar dori un copil așa ca tine, un neobrăzat?”.
Am avut norocul unor părinți care, fără să fi citit cărți de parenting, nu mi-au dat niciodată senzația că iubirea lor este condiționată, însă această graniță dintre educație și dresaj social este ușor de încălcat și uneori chiar involuntar.
La fel ca reflexul pavlovian al soneriei care anunță mâncarea, ne însușim reflexul emoțional al iubirii care vine ca o consecință a îndeplinirii cu succes a unor cerințe. Doar că, odată cu trecerea timpului, cerințele sunt mult mai elaborate decât o lingură de supă sau o medie de zece și apar tot mai mulți oameni de a căror părere ne pasă.
Așa că încercăm să fim de toate pentru toți, sperând să bifăm cât mai multe căsuțe la testul-grilă al iubirii universale.
În terminologia psihologică de dată recentă, acest comportament se numește „people-pleasing”, iar cei care îl adoptă sunt numiți people-pleaseri. Oameni care trăiesc pentru a le face pe plac altora.
Susan Newman, doctor în psihologie socială și autoarea cărții The Book of No: 250 Ways to Say It—And Mean It and Stop People-Pleasing Forever explică faptul că people-pleasing-ul își are originea în lipsa de încredere în propria persoană.
Oamenii cu încredere în sine redusă echivalează valoarea propriei persoane și respectul de sine cu volumul like-urilor, al laudelor, al complimentelor și al aplauzelor pe care le primesc zilnic. Tocmai de aceea, explică Newman, „ei ajung să pună pe toată lumea înaintea propriei persoane pe lista de priorități”.
Pentru că este o temă cu nenumărate fațete și profunzimi, multe cărți au explorat-o în ultimele decenii, una dintre cele mai vândute și aclamate aparținându-i regretatului psiholog Harriet B.Braiker: The Disease To Please: Curing the People-Pleasing Syndrome.
Braiker a fost primul specialist care a avut curajul să echivaleze people-pleasing-ul cu o condiție mentală, una care funcționează pe aceleași principii ale unei adicții. Făcându-le pe plac tuturor, ne pierdem gradual pe noi înșine, iar asta ajunge să ne îmbolnăvească, fizic și psihic.
De multe ori adoptăm acest tip de comportament fără să ne dăm seama și ajungem în punctul în care viața noastră devine sufocată de „To Do List”-uri și de obligații „străine” de noi. Apar depresia, confuzia și senzația că nu ne găsim locul și nu știm cine suntem. Și chiar așa… cine suntem fără toți oamenii în care ne oglindeam în fiecare zi?
Câteva semne de people-pleasing, împreună cu tipuri de „antidot” pentru acest tipar comportamental sunt următoarele:
1. Nu poți spune niciodată NU
Un people-pleaser este angajatul model care nu-i poate refuza nimic șefului, colaboratorul dedicat care nu le poate întoarce spatele colegilor și omul aflat mereu la cheremul prietenilor sau al familiei.
Chiar dacă este epuizat sau dezinteresat de un anumit subiect, chiar dacă are alte priorități sau scopuri ori chiar dacă pur și simplu ceva nu este în atribuțiile lui, se va implica cu zâmbetul pe buze oriunde este solicitat, știind că la final îl așteaptă doza de iubire sau de laudă.
„NU”-ul este tabu fiindcă echivalează, în mintea people-pleaserului, cu dezamăgirea unor oameni care au investit în el afecțiune, încredere, timp și credit. „Dacă se vor supăra pe mine?”, ”Dacă n-or să mă mai placă?”, „Dacă vor crede că nu vreau, că nu sunt în stare, că nu-mi pasă?”.
Chiar dacă nu cu întotdeauna cu aceste cuvinte, acestea sunt emoțiile care îl străbat pe people-pleaser în bătălia interioară dintre DA și NU. El uită că există o graniță bine-delimitată între a nu dezamăgi pe cineva și a te lăsa exploatat și că un om care-i apreciază cu adevărat nu va lua personal un refuz.
Deloc întâmplător, people-pleaser-ii sunt categoria de care restul lumii profită cel mai lesne, ceea ce ei numesc afecțiune și acceptare fiind adesea luat de către ceilalți drept o slăbiciune care merită valorificată în beneficiul propriu.
2. Opinia ta este mereu opinia majorității
Nu toată lumea este bătăioasă în susținerea propriei opinii, dar există o diferență decisivă între a fi o persoană neconflictuală și a fi de acord mereu cu toată lumea.
Oamenii care vor să placă tuturor se tem să-și spună părerile cu voce tare atunci când ele sunt discordante față de majoritate, de teamă că oamenii își vor schimba părerea despre ei sau îi vor antipatiza. Deși pare secretul popularității, acest tip de comportament nu duce, în timp, decât la pierderea propriei voci și a conexiunii cu valorile personale.
Există un dicton care spune că: „E mai bine să fii urât pentru ceea ce ești decât iubit pentru ce nu ești” și, păstrând proporțiile, vine un moment în care realizezi că oamenii care te respectă și te prețuiesc o fac tocmai pentru ceea ce ești tu, pentru personalitatea, opiniile și credințele tale. Este firesc să nu fiți mereu pe aceeași lungime de undă, dar nu mimetismul este baza unei relații sănătoase.
Cât despre cei care și-ar putea schimba atitudinea față de tine doar pentru că nu ești de acord cu ei, aceștia oricum nu te-au respectat cu adevărat de la bun-început, iar acum doar și-au dezvăluit adevăratele intenții și interese.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
3. Te consideri responsabil pentru sentimentele celorlalți
Acesta este poate cel mai periculos sau pervers efect al people-pleasing-ului și își are originea tot în copilărie, în frazele defectuoase de tipul: „Uite, din cauza ta, mama este supărată” sau „Ai făcut-o pe bunica să plângă pentru că ești neascultător”.
Oamenii care internalizează acest comportament ajung să-și calce în picioare propriile dorințe, preferând să-și consume frustrările și tristețile în interiorul lor, decât să sufere consecințele sociale ale unor alegeri „nepopulare” sau ale unor refuzuri.
Tocmai de aceea, people-pleaser-ii sunt incapabili să intre într-un conflict, nici chiar atunci când sunt profund nedreptățiți, fiindcă teama de a nu-i supăra pe ceilalți îi afectează mai mult decât ideea încălcării propriilor drepturi sau sentimente.
4. Îți ceri mereu scuze
Există oameni pentru care „Scuze” sau ”Iartă-mă” stă pe buze mai des decât „Bună ziua”, ca un reflex constant al faptului că nu vor să supere pe nimeni nici măcar cu o respirație sau cu un gând. De aceea, ajung să-și ceară scuze preventiv, un fel de „Îmi cer scuze dacă vă deranjez cu existența mea”.
Am asistat cândva la o scenă, în metrou: un călător grăbit a trecut cu un troller greu peste piciorul unei fete, iar ea s-a întors și i-a zis „Scuzați-mă, vă rog”. Apoi s-a oprit o secundă și și-a dat seama, părând vizibil jenată. Era un reflex.
Să-ți ceri scuze pentru orice, chiar și atunci când altcineva trece cu un bagaj peste degetul tău, este simptomul clar al unei probleme sistemice. Și cu atât mai puțin nu trebuie să îți ceri scuze pentru că ești tu, chiar și cu micile tale ciudățenii, preferințe și alegeri. Niciodată.
5. Împrumuți comportamentul altor oameni
Când am citit prima oară despre people-pleasers ca literatură „de specialitate”, mi-a venit în minte un exemplu extrem de plastic dintr-un film american clasic. ”Runaway Bride” cu Julia Roberts și Richard Gere. În film, Gere este un reporter venit să documenteze cazul unei mirese pe nume Maggie (Roberts) care părăsise la altar mai mulți bărbați la rând, răzgândindu-se mereu în ultimul moment.
Făcând interviurile cu „părăsiții”, jurnalistul Gere descoperă un indiciu straniu. Întrebându-i pe fiecare despre hobby-urile lui Maggie, fiecare mire pare că vorbește despre o cu totul altă femeie.
Antrenorul de fotbal povestește cum Maggie era înnebunită după fotbal, alpinistul că-și petrecea toate weekend-urile pe munte și tot așa. Practic, ea își ajusta comportamentul, hobby-urile, chiar și preferințele culinare în funcție de logodnic, pentru a-i face pe plac. Apoi, ajunsă la altar, își dădea seama, derutată și epuizată, că de fapt mirele nu este omul care-i trebuie și o lua de la început.
Maggie este un people-pleaser ca la carte și personajul ei îmi va rămâne mereu în minte pentru că întruchipează tridimensional ceea ce cărțile încearcă să explice cu cazuistică și argumente.
Un people-pleaser se bucură mai mult de bucuria celuilalt decât de propria bucurie (pe care o consideră oricum neglijabilă) și consideră că modul de a o alimenta este făcându-i pe plac în cel mai mic detaliu.
Doar că, oricât ar fugi de ei înșiși, și people-pleaser-ii ajung la un moment dat la o saturație care îi face să dea reset la viețile lor. Doar că de obicei se întâmplă într-un mod radical și dureros, iar rezolvarea se află la capătul unui proces mult mai laborios decât pașii unei comedii romantice cu Julia Roberts!