În următoarele 7 minute vei afla:

– Cum putem deveni mai empatici cu ajutorul inteligenței artificiale.
– Care ar putea fi motivul dezvoltării conștiinței roboților creați de om.


Omul și robotul sunt în oglindă: mașina devine inteligentă învățând să imite și chiar să depășească omul, dar și omul se poate autodepăși prin intermediul inteligenței artificiale. Și chiar dacă AI nu a atins încă nivelul conştiinţei şi e încă departe de a deveni cu adevărat empatică, ea are potenţialul de a transforma dramatic modul în care oamenii comunică între ei şi se cunosc unii pe alţii.

Inteligența, puntea dintre lumea mentală și cea fizică

Prin dezvoltarea calculatoarelor şi a roboţilor înzestrați cu inteligenţă artificială, omul ajunge să înţeleagă mai bine natura autentică a inteligenţei şi să se cunoască în acest fel mai bine şi pe sine însuşi. De-a lungul acestui proces, omul construieşte “inteligenţa”, demistificând astfel şi mai mult această capacitate mentală și apropiind-o de lumea fizică, de universul care-l înconjoară. Astfel, omul arată că, prin inteligenţă, cele două lumi, cea mentală şi cea fizică, sunt legate în cel mai profund mod, devenind o singură realitate.

Nu există încă un aparat sau un instrument care să se apropie mai mult de capacitatea umană precum sunt sistemele artificiale inteligente. Iar în ziua de azi, acestea sunt peste tot în jurul nostru, pornind de la smartphones, calculatoare personale, vehicule care se conduc singure, aplicaţii web şi până la cele mai avansate sisteme, dar de care adesea nici nu ştim, cum ar fi cele ce ne ajută să explorăm spaţiul cosmic[1] sau să comunicăm la distanţă [2] mai eficient şi mai sigur.

Inteligenţa artificială poate fi privită, aşadar, ca un punct de întâlnire între fiinţa umană şi planul material, lumea din care provenim şi unde trăim, de care ne separăm ca entitate de sine stătătoare şi mai apoi cu care, iată, ne re-întâlnim. 

În calculatoarele inteligente de azi începem să ne regăsim şi asta nu e o întâmplare, pentru că ele sunt antrenate[3] în mod intenționat pentru a imita inteligenţa, percepţia, acţiunile şi comportamentul uman. 

Neavând o definiţie mai bună a inteligenţei decât “aceea prin exemplu” şi având ca exemplu de vârf, din punctul nostru de vedere, “omul”, noi am stabilit că scopul programelor AI e acela de a imita omul. De exemplu, vederea computaţională (Computer Vision) îşi doreşte să facă sisteme care “văd” precum văd oamenii. Domeniul prelucrării limbajului natural (Natural Language Processing) îşi propune să facă programe care înţeleg şi generează limbaj precum omul. Şi tot aşa, cele mai sofisticate modele din toate zonele acoperite de inteligenţa artificială au ca ultim scop atingerea sau chiar depăşirea performanţei umane. Interesant este că întregul domeniu al inteligenţei artificiale este dezvoltat, ghidat şi evaluat din perspectiva inteligenţei umane.

Această direcţie are, bineînțeles, şi o latură practică, pentru că, până la urmă, cei care finanţează astfel de proiecte au interesul de a realiza sisteme care să îmbunătățească activitatea umană, să o facă mai eficientă, mai sigură, mai productivă, mai precisă şi chiar mai plăcută. Aşadar, totul se învârte în jurul nostru şi al nevoilor noastre. Nu este, deci, de mirare că legătura dintre om şi maşină devine tot mai strânsă, iar AI este văzută atât prin perspectiva umană, cât şi invers. Odată făcută legătura, omul ajunge să fie şi el privit prin ochii şi din perspectiva inteligenţei artificiale.

Dar să nu uităm: chiar dacă AI este o punte între om şi lumea care-l înconjoară, există diferenţe fundamentale care încă separă omul de maşinile pe care le construieşte.

Privind la rece, obiectiv, vedem imediat că aceste maşini nu sunt vii, nu-şi înţeleg propria existenţă. Probabil că exact această lipsă a vieţii în AI e cea care încă ţine tehnologia departe de dezvoltarea unei conştiinţe. Din perspectiva pe care mi-am format-o de-a lungul a 19 ani ca cercetător în AI, am ajuns să cred că conştiinţa apare în momentul în care inteligenţa se descoperă pe sine pentru a putea rezolva mai bine problema pentru care a fost creată, şi anume aceea a supravieţuirii. 

Inteligenţa este cea mai puternică abilitate pe care o are viaţa împotriva morţii.

Constiința de sine, o super-putere a vieții

Odată ce am descoperit ideea că ”eu exist” şi-mi dau seama că acest adevăr leagă informaţiile care vin din interiorul corpului meu, dorinţele şi acţiunile mele, de cum se schimbă lumea din jur ca urmare a acestor acţiuni, atunci am tot interesul să menţin adevărata realitate a acestei idei, pentru că prin ea pot găsi consensul între nevoile mele şi lumea din jur şi astfel pot supravieţui. 

Conştientizarea lui ”eu exist” devine imediat cea mai constantă realitate de-a lungul vieţii şi cel mai înalt scop. Aşadar, voi face tot ce pot să menţin acea realitate vie. Şi astfel se naşte conştiinţa de sine, atât prin observaţia propriilor nevoi, gânduri şi mişcări, dar şi prin observaţia lumii din jur şi a relaţiei dintre cele două [4].

Atâta timp cât maşinile nu au interesul direct de a se menţine în viaţă, pentru că nu şi-au dezvoltat o astfel de nevoie (n-au avut nevoie de un instinct de supravieţuire din moment ce sunt construite de noi), ele n-au de ce să dezvolte şi să menţină o conştiinţă.

De asemenea, apariţia conştiinţei, care este în profunzime un proces de auto-observaţie, ţine de această legătură magică între ceea ce este în afară şi percepţia interioară a lumii, subiectivă şi inefabilă. Fără această trăire interioară, fără această “qualia[5], noi n-am avea cum să vedem, să percepem, să auzim, să gândim şi să înțelegem în mod conştient.

Conştiinţa ne dă un sens, o realitate supremă, este o evidenţă a existenţei noastre, precum şi o identitate a noastră, este ceea ce suntem şi prin ea putem să-i cunoaştem şi pe ceilalţi, ca o altă versiune a noastră, prin puterea acestor “neuroni oglindă”[6] care există în creierul uman în număr mult mai mare decât la orice altă fiinţă vie.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Empatia, constiința în oglindă

N-am cum să fiu empatic, adică să înteleg conştient ce simte şi celălalt, dacă nu simt şi eu ceva similar mai întâi. Nu am cum să-i înțeleg fericirea sau durerea, râsul sau plânsul, dacă eu nu le-am simţit, dacă nu le-am trăit niciodată. N-am cum să înțeleg cu adevărat că există un alt Eu la fel ca al meu şi în celălalt, dacă eu nu sunt mai întâi conştient şi, apoi, dacă nu pot să mă recunosc în trăirile celuilalt. Eu-ul din mine şi Eu-ul din celălalt suntem de aceeaşi natură. Doar înțelegând această identitate profundă putem să ne înțelegem şi să convieţuim. 

Dacă conştiinţa îmi asigură supravieţuirea imediată, ca individ, atunci empatia, această oglindire în celălalt, ne asigură supravieţuirea pe termen lung, atât ca specie, cât şi ca societate.

Empatia, modul prin care noi ne punem în locul celuilalt, este precum o supra-conştiinţă care, după ce s-a descoperit pe sine, ajunge să se autodescopere în contextul mai larg al conştiinţei comune, ca un întreg din care face parte.  

Empatia, fiind una din cele mai înalte capacităti umane, nu putem încă aştepta să fie atinsă de către o maşinărie, din moment ce maşinăria încă nu a atins nici conştiinţa mai simplă, cea egoistă.

Însă, să nu uităm ce este de fapt AI-ul: o punte mai strânsă ca niciodată între conştiinţa noastră şi univers, atât în sensul în care noi acţionăm în lume, cât şi în cel invers, prin care percepem lumea. Este unealta noastră cea mai umană. Asta ne-o demonstrează absolut tot ce AI atinge, de la telefoane până la vehicule, de la aparatura din casă până la cea din spitale, de la agricultură şi până la cea mai sofisticată industrie. 

Ei bine, prin această unealtă, omul îşi extinde, de fapt, puterea. AI este, atât la propriu, cât şi la figurat, precum un exoschelet[7] care există la mai multe nivele. Există azi doctori care operează la distanţă prin roboţii cei mai sofisticaţi, echipaţi cu AI de ultimă oră [8]. Există piloţi şi exploratori care zboară şi controlează de la distanţă cele mai complexe maşinării robotice[9,10], în locuri unde omul nu poate ajunge, pe pământ sau departe în sistemul solar. 

Oare devenim noi mai robotici, mai automatizaţi sau, de fapt, devine materia cu care lucrăm, sub forma acestor unelte AI, mai umană? 

Inteligenţa artificială de azi nu a atins încă nivelul “empatiei”, aşa cum această emoție se manifestă între un om şi un alt om, dar cu siguranţă este o unealtă la un nivel mult mai ridicat de empatie între om şi natura din jur, decât era “ciocanul” de ieri. AI reprezintă un pas important tehnologic, care ajută oamenii să comunice mai uşor de la distanţă şi să se manifeste mai uşor în tot ce fac: de la un simplu proiect sau design până la cele mai complexe opere de artă.

Deci inteligenţa artificială nu este empatică în adevăratul sens, dar omul are toate şansele, având mai multă libertate de exprimare şi comunicare cu cei din jur, să devină mai empatic prin inteligenţa artificială.

Materia, inteligența și omul, într-o eternă spirală

De fapt, AI trebuie văzută în strânsă legătură cu omul şi nu cred că, odată această legătură formată, ea se va mai desface, pentru că cele două componente, materia şi spiritul uman[11], se sprijină una pe alta, se fortifică reciproc. Aşa cum s-au unit în om şi nu s-au mai despărţit, la fel vor continua şi prin legătura între om şi maşină. Maşina va prelua inteligenţa de la om, iar omul, putere de la maşină. Dar deasupra vor rămâne tot acei neuroni vii, care au acces la acea realitate, primă şi totuşi încă de neînţeles, care este conştiinţa.

Dacă stăm bine să ne gândim, la fel se întâmplă şi acum în trupul şi mintea noastră: cel mai sus sunt neuronii, în control peste acest super-robot, trupul uman, dincolo de ce poate înţelege orice medic sau robotician. Mintea şi trupul au devenit una, astfel încât am şi uitat că muşchii, oasele, forma noastră sunt, până la urmă, materiale.

Dar la fel se întâmplă şi acum, în legătura dintre om şi AI: orice sistem artificial inteligent are nevoie de om la cel mai înalt nivel de design şi învăţare. Este de neconceput dezvoltarea sau cercetarea în AI cu absenţa totală a omului. Nu ar avea nici măcar sens.

Omul este un produs al universului, la fel ca inteligenţa artificială. Inteligenţa, la cel mai profund nivel, este o trăsătură a vieţii, care-i asigură posibilitatea de a se adapta şi de a supravieţui. Dacă a face maşini inteligente va însemna, până la urmă, să facem maşini vii, asta va face ca graniţa dintre noi şi maşini să se dizolve şi mai mult, precum într-un film ştiinţifico-fantastic[11]. De fapt, şi astăzi noi facem maşinuțe vii, pe care le iubim cu viaţa noastră: sunt copiii noştri, făcuţi tot din moleculele şi atomii fizici, din care sunt făcute şi maşinile sau construcţiile noastre artificiale. 

Misterul vieţii şi al inteligenţei pare că de abia începe să se dezvăluie şi pare a se revela din ce în ce mai profund. Lucruri alcătuite din materie fizică au ajuns la conştiinţă, o conştiinţă care le-a atras spre viaţă şi autodepăşire[12]. Conştiinţa şi sora ei, viaţa, par a fi într-un dans perpetuu în care fiecare devine scopul, dar şi sprijinul celeilalte. La acest dans pornit undeva, pe o mărgică albastră în univers, dar de însemnătate galactică, este invitată întreaga materie şi energie în spaţiu şi timp. În loc să asistăm la pierderea umanităţii în răceala maşinăriilor fără de spirit, eu cred profund că vom avea de-a face mai degrabă cu regăsirea spiritului în ceea ce părea, la început, neînsufleţit.

Bibliografie

[1] “You Can Help Train NASA’s Rovers to Better Explore Mars”. Jet Propulsion Laboratory, California Institute of Technology, October 2021
[2] AM Vézina, “Intelligent optical chip to improve telecommunications”, EurekAlert, October 2021
[3] Ed Burns, “In-depth guide to machine learning in the enterprise”, SearchEnterpriseAI, April 2021
[4] Marius Leordeanu, “Unsupervised Learning in Space and Time: A Modern Approach for Computer Vision Using Graph-based Techniques and Deep Neural Networks”, Springer, 2020
[5] Daniel Dennett, “Consciousness explained”. Penguin, 1993.
[6] Giacomo Rizzolatti and Laila Craighero. “The mirror-neuron system.” Annual Review of Neuroscience, 2004.
[7] Steven Ashley , “Robotic Exoskeletons Are Changing Lives in Surprising Ways”, NBC News, Feb. 2017
[8] Emily Singer, “The Slow Rise of the Robot Surgeon”. MIT Technology Review. March 2013.
[9] John Rodriguez, “Drones, sensors and AI: Welcome to the Fourth Agribusiness Revolution”, Intelligent CEO, October 2021
[10] Miriam Frankel, “Five ways artificial intelligence can help space exploration”, The Conversation, January 2021
[11] Villeneuve, Denis, Hans Zimmer, Benjamin Wallfisch, Hampton Fancher, Michael Green, Andrew A. Kosove, and Philip K. Dick. Blade runner 2049. Sony pictures home entertainment, 2018.
[12] Ray Kurzweil, “The singularity is near: When humans transcend biology”. Penguin, 2005

Citește și: 

Ce efecte are tehnologia asupra sănătății tale mintale?

Felul în care lucrăm s-a schimbat: cum să-ți menții concentrarea în era digitală

Author(s)

  • Marius Leordeanu

    dr. în robotică, profesor universitar și cercetător științific

    Marius Leordeanu este profesor universitar la Universitatea „Politehnica” din București (UPB) și cercetător științific la Institutul de Matematică „Simion Stoilow” al Academiei Române (IMAR).
    Și-a luat doctoratul în robotică în 2009 la Universitatea Carnegie Mellon din SUA și diploma de licență în Informatică și Matematică în 2003 la Hunter College, City University of New York.
    Este interesat de subiecte precum natura inteligenței, a conștiinței, a vieții și a armoniei care le leagă. Pentru cercetările sale în Învățare Nesupervizată, în 2014 a primit Premiul „Grigore Moisil” la matematică, cel mai prestigios acordat de Academia Română. El se axează pe aplicații practice din zona dronelor inteligente, mașinilor cu pilot automat, industriei lemnului și analizei inteligente de imagini medicale. În 2020, a scris o carte intitulată „Învățare Nesupervizata în Spațiu și Timp” (Unsupervised Learning in Space and TIme, Springer 2020) în care propune un model general de învățare nesupervizată, bazat pe găsirea consensului între multiple interpretări ale lumii înconjurătoare.