În următoarele 3 minute vei afla:
– Care este singurul moment când Maria a rămas fără replică, în direct.
– De ce nu se consideră un ”campion al pandemiei”.
Thrive Global: Ce te face să te dai jos din pat în fiecare dimineață?
Maria Coman: Ziua care urmează. Nu e neapărat o glumă, sunt zile în care mi-e foarte lene să mă dau jos din pat. Ce a adus bun pandemia pentru mine e că-mi permit dimineți leneșe, fără grabă, cu timp de cafea și miros de cafea. Fiica mea face școală online, de multe ori se trezește înaintea mea, își pune singură ceasul să sune și aud de la ea (dacă nu închide ușa) diverse chestii despre paralelograme, geometrie și cine mai știe ce. Sunt dimineți în care adorm la loc, dar nu rămân niciodată în pat mai mult decât îmi e nevoia. Poate pentru că am crescut așa, în ideea că stai în pat dacă ești bolnav, și dacă am momente de stat în timpul zilei, tot nu mi le petrec în pat.
TG: Cum prioritizezi lucrurile când ai multe de făcut?
MC: Acum, că mă întrebi, nu știu. Eu am fost ani de zile reporter, tot timpul pe fugă, cu ani buni în care plecam la serviciu și nu știam dacă mă întorc seara acasă sau plec la Londra că e atentat, la vreo mină unde s-au blocat mineri, la vreo explozie pe cine știe unde, că nu mai plec din Palatul Victoria pentru că se întâmplă cine știe ce criză. Cred că iau lucrurile în ordinea care vin. Pe principiul să iei fiecare zi așa cum e, așa iau eu fiecare lucru. Dacă am de mers în o sută de locuri, merg în fiecare în ordinea în care sunt. Dacă am de rezolvat o mie de lucruri, le rezolv în ordinea în care vin. Și, în general, prefer să fac atunci când vine task-ul. Dacă nu-l fac atunci, pentru că sunt obișnuită să lucrez sub presiune, îl pierd oarecum. Și nu-mi place să fac lucruri în ultimul moment. Rezolv ce e rezolvabil, iar ce are variabile las să se întâmple. Sună foarte teoretic, dar așa fac.
TG: Care e secretul tău pentru o viață mai bună?
MC: Nu cred că am niciun secret. Pur și simplu trăiesc într-o bulă a mea, în care e destul de izolat, n-am mulți prieteni, nu merg la evenimente mondene decât dacă e absolut necesar, merg la teatru (asta îmi lipsește), e destul de liniște în jurul meu.
TG: Când simți că ești prea stresată sau prea copleșită de viață, ce faci ca să ieși din acea stare?
MC: Nu prea las lucrurile să se adune așa, pentru că devin mai greu de gestionat. Dacă se întâmplă, plâng un pic și merg mai departe.
TG: Cum scapi de gândurile rele? Ce-ți aduce optimismul, mai ales în această perioadă?
MC: A fost o perioadă complicată, mai ales la început. Nesiguranța, în special pentru o aproape OCD-istă cum sunt eu, e destul de greu de gestionat. Pe de altă parte, când ai copii nu prea-ți permiți să ai căderi nervoase, pentru că trebuie să-i ajuți și pe ei. Așa că, la începutul crizei, uneori, când plecăm spre serviciu, îmi puneam în mașină Al Bano și Romina Power (nu râdeți!) și, pe Felicita sau pe Que Sara, plângeam nițel, cum spuneam mai sus, îmi descărcam energiile negative și mergeam mai departe. Ascult și acum, dar se vede că mi-a mai trecut, pentru că ascult cu plăcere. Nu știu dacă am fost sau sunt optimistă, nu sunt printre ”campionii pandemiei”, n-am făcut pâine, am citit mult mai puțin decât de obicei, nu m-am uitat la filme. Nu am dispoziție să mă mut în altă stare, cum se întâmplă când citești sau când te uiți la seriale. Am stat pe-aici, am observat, am încercat să fac ce am de făcut și aștept să treacă.
TG: Care este pentru tine semnalul de alarmă că ai pus prea multă presiune pe tine, că ai ajuns la capătul puterilor?
MC: Am văzut că spunea și Amalia Enache, în interviul ei. Și pentru mine un semnal de alarmă e să nu pot să dorm bine. Nu am probleme cu somnul, dimpotrivă, aș putea să dorm oricât, oricând. Când făceam deplasări nonstop, adormeam când începea avionul să ruleze pe pistă, la decolare, era ca un cântec de leagăn pentru mine. Mă trezeam când venea mâncarea, mâncam, mă culcăm la loc, mă trezeam la aterizare. Să nu pot să adorm (și mi s-a întâmplat în perioada asta) înseamnă că ceva nu e în regulă. Nu am ce să fac acum, doar mi-am stricat complet bioritmul, mă culc la 1-2, chiar și 3, dar asta e. Nu iau niciun fel de medicamente, nu vreau și nu cred că e cazul, când se vor așeza lucrurile sper să mi se așeze și somnul.
TG: Ce sfat ți-ai da ție, cea de la 20 de ani?
MC: Nu știu. Eu am muncit mult la 20 de ani, dar mi-a plăcut la nebunie ce am făcut, așa că nu regret deloc. Poate ar fi trebuit să mă ocup mai mult de facultate, poate de-aia m-am apucat acum de o școală nouă, că a rămas ceva nesatisfăcut, dar n-aveam în vremea aceea starea și nici liniștea necesare. Acum îmi place să învăț, pe vremea aceea făceam totul la suprafață, doar ca să treacă mai repede. Ah, și poate să nu-mi pese de ce spun cei din jur. Nu contează deloc. La 20 de ani conta.
TG: Spune-ne o mică schimbare, pe care ai făcut-o în viața ta, ca să te conectezi mai bine cu ceilalți.
MC: Încerc să nu judec oamenii. Nu-mi iese întotdeauna. Dar, de fiecare dată, mă gândesc că, în spatele unor decizii sau reacții ale altora, care mie mi se par proaste sau inadecvate, stau poveștile, experiențele și traumele acelor oameni. Și că dacă ei au luat o decizie sau se comportă într-un anumit fel, nu e pentru că am făcut eu ceva greșit, să zicem. Ci pentru că pur și simplu ăsta e modul lor de a face față propriei lor vieți. Vezi istericii din trafic, de exemplu, care te înjură că n-ai plecat instant de la semafor. Sau cazul femeilor abuzate care rămân în relații. Sunt atâtea resorturi psihice care le țin acolo! Cine suntem noi să ne întrebăm ”de ce nu pleacă?”. Oamenii nu sunt fundamental răi, ceva i-a făcut să ajungă acolo.
TG: Faci ceva anume ca să-ți menții concentrarea?
MC: Nu, dar aș vrea să am o soluție minune.
TG: Care e cartea care ți-a schimbat viața?
MC: ”Mary Poppins”. Pentru că eu, în continuare, cred că există magie. Pentru că, datorită ei, mi-am dorit îngrozitor să ajung la Londra. Pentru că Anglia a fost, pentru mine, așa cum mi-am imaginat-o din ”Mary Poppins”. Apoi, ”Marți cu Morri”. E o carte puțin cunoscută, din păcate. Și, de fapt, cred că cele mai multe dintre cărțile pe care le-am citit s-au adăugat undeva în cine sunt eu acum. ”Splendida cetate a celor 1000 de sori” și ”Un bărbat pe nume OVE” și cărțile lui Irvin Yalom. Aș putea să înșirui zeci, probabil, mai bine mă opresc.
TG: A existat un moment de cotitură în viața ta? Un moment în care ai simțit că ești în fața unei alegeri importante?
MC: Da, evident. Sunt multe alegeri importante pe care le faci, nu știu dacă vreuna dintre ele a fost de cotitură. Dar uite, eu cred că n-am luat o decizie acum ceva vreme, și anume aceea de a pleca din țară. Nu m-am concentrat deloc pe ideea asta, mie îmi plăcea și încă îmi place să trăiesc în România. Sunt bucureșteancă și orașul ăsta, pentru mine, înseamnă amintiri și familie peste tot. Pe la 30 de ani, când aș fi putut să plec, abia se deschisese relația cu UE, erau job-uri destul de ușor de obținut la Bruxelles, nu le-am luat deloc în calcul. Regret acum un pic, nu pentru mine, ci pentru copilul meu, căruia simt că aș fi putut să-i ofer un sistem de învățământ mai bun. Mie mi-e milă de copiii noștri și de sistemul în care sunt nevoiți să învețe. Mi-e milă că-i forțăm să meargă să învețe română și matematică obsesiv, că sunt foarte puțini profesori care-i fac să iubească muzica, biologia, istoria, toată această lume care e în jurul nostru și pe care școala nu-i ajută să o știe. Mi-e milă că învață într-un sistem individualist, fiecare pentru el, într-o lume în care totul e despre echipe. Sigur, o să mi se reproșeze că generalizez, e adevărat, sunt și excepții. Dar, din păcate, realitatea aceasta este. Uite, acum, cu școala online, s-a văzut mai bine ca niciodată unde suntem de fapt. Fetița mea e la o școală particulară și are o învățătoare minunată, care a adaptat totul cât a putut de bine, dar în rest? În mare parte, nu i-a păsat nimănui de nimic, iar dezbaterea este despre câte laptopuri sunt și cine le are și cine nu. Școala nu e despre asta.
TG: Când a fost ultima dată când ai simțit că ai eșuat și cum ai depășit momentul?
MC: Uite că tocmai ți-am descris mai sus. Nu e un eșec, încă încerc să fac tot ceea ce pot ca să fie mai bine. Dar au fost momente în care mi-am dat seamă că nu pot să fac mai mult. Mă mulțumesc cu ce pot și merg mai departe.
TG: Care este ultimul lucru pe care îl faci seara înainte de culcare?
MC: Mai nou, încerc să fac meditație, am învățat la neuroștiințe că are un efect real asupra stării de bine și asupra psihicului uman. Și e știință, nu pseudoștiință.
TG: Împărtășește-ne un citat care te motivează.
MC: Cred că depinde în ce etapă a vieții sunt. ”After all, tomorrow is another day”, Scarlett O’Hara.
TG: În ce momente ți-a folosit empatia și cum o cultivi?
MC: În relația cu copiii. Până să am propriul meu copil, credeam despre mine că nu sunt o persoană răbdătoare. Am învățat să fiu și să ascult. Așa, ascultând, o cultiv. Nu mă mai grăbesc să trag concluzii. Cred că a fost un singur moment, la televizor, când n-am mai știut ce să spun. A fost un caz, acum câțiva ani, când o fetiță a făcut greva foamei până a murit, pentru că mama ei era plecată în străinătate și nu se întorcea la ea. Și a intrat mama prin telefon, după ce copilul a murit, și mi-am dat seama că nu știu ce să o întreb. De ce nu s-a întors? În lumea și în sistemul ei de valori, era mai important să rămână acolo, la muncă. Probabil știa că și-a lăsat copilul cu cineva, probabil n-a crezut că se va ajunge aici, cine știe?! Cert e că, deși inițial ești tentat să spui că a greșit, și probabil a greșit, până nu ești acolo, în povestea ei, mai bine taci.
Maria Coman este jurnalist și om de televiziune. Realizează o emisiune live în care abordează teme sociale, de sănătate și de mediu. Este, de asemenea, mama Smarandei (9 ani). S-a reapucat de școală și studiază Psihologia. O poți citi pe blogul mothersandthecity.ro.
Citește și:
Emil Rengle, coregraf: ”Sunt atent să-mi hrănesc mintea cu frumos”
Lavinia Petrea, prezentatoare de știri: ”Empatia m-a ajutat foarte mult în meseria mea”