În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce reapropierea socială înseamnă și o reapropiere față de propriul corp. 
– În ce măsură ne aflăm acum într-un spațiu de tranziție, căruia îi putem valorifica potențialul. 


După ce timp de un an și jumătate am fost distanțați fizic și social, distanțare cu care a trebuit să ne obișnuim repede și care ne-a făcut să ne reconfigurăm complet și brusc modul de viață, iată că vine momentul să ne reapropiem. Cred că atât distanțarea, cât și reapropierea nu sunt doar sociale, ci în primul rând fizice – un aspect care nu a fost suficient subliniat. De altfel, m-am întrebat încă de la începutul pandemiei de ce a fost evitat termenul ”distanțare fizică”. Ne-a fost teamă, oare, să-l folosim? Ne-ar fi făcut să ne simțim poate și mai izolați? Punea accentul prea mult pe corp? – corpul pe care l-am am ferit atât încât am ajuns abia să-l mai locuim? Cred că am fost distanțați fizic, dar și de fizicul nostru. Mutând mare parte a activităților noastre on line, corpul a rămas cumva pe dinafară, într-o stare de mare vulnerabilitate, a rămas suspendat… Reapropierea înseamnă, așadar, și o reapropiere de corpul nostru, o reîntoarcere în el, o întregire. 

Unul dintre paradoxurile pandemiei a fost cel de a rămâne aproape, deși distanțați fizic și social; din fericire, tehnologia ne-a permis această experiență. Mă întreb, însă, cât de întemeiată sau iluzorie o fi fost, rămâne să aflăm, cu timpul. Acum că ne putem reapropia, ar fi important să nu ne distanțăm în alte moduri și să trăim apropierea fizică distanți emoțional – de-asta cred că e important să înțelegem ce (ni) se întâmplă și să putem privi lucrurile din mai multe unghiuri, pentru a lărgi perspectiva. 

De altfel, dincolo de restricțiile externe, ambele se află în noi, atât nevoia de distanță, cât și cea de apropiere – fizică, emoțională, socială, ele se află în noi în proporții diferite. Jocul lor este cel mai vizibil în relațiile de cuplu, dar îl putem urmări în toate relațiile noastre. Cât de mult ne putem apropia de celălalt? Cât de aproape putem fi de celălalt rămânând totodată aproape de sine? Când simțim să ne îndepărtăm și de ce? Este distanța față de celălalt o reapropiere de sine și invers? Este o fugă de intimitate sau o limită sănătoasă care ne marchează individualitatea? 

Pandemia a fost și este în continuare o ocazie de le observa mai bine, de-asta aș propune fiecăruia să-și analizeze aceste două nevoi, pentru a-și înțelege adaptarea la cerințele externe: când și cât de mult simte fiecare nevoia de apropiere, când și cât simte nevoia de distanțare, ele fiind într-un balans, dar și într-un ritm de compensare. Pentru a le putea ”respecta” în exterior, trebuie mai intâi să le lămurim în interiorul nostru și acolo să le respectăm.

Ar mai fi de înțeles că nu ne aflăm în situația de a reveni la modul de viață dinainte de pandemie, ci suntem într-un spațiu cu totul nou, un spațiu liminal, între realitatea veche – pe care unii, nu puțini, încearcă să o recreeze și o realitate nouă, încă neînchegată, care este un teritoriu necunoscut, pe care ne este teamă să pășim. Cred că este important să recunoaștem și să validăm acest limbo, acest spațiu de tranziție al prezentului, pentru a-i putea valorifica cu adevărat potențialul. Ușurința cu care putem aluneca în iluzia de a crede că am revenit la normalitate ne poate face să ratăm realitatea care se naște aici și acum, sub ochii noștri, dacă îi putem ține larg deschiși. Nu știm ce va fi, nu putem avea ce a fost, dar putem încerca să înțelegem ce este. Cu cât vom sta mai prezenți și curioși în această zonă – largă și inconfortabilă a necunoscutului – cu atât vom putea să ne adaptăm mai bine realității ce va să fie, dar și să participăm activ la construirea ei. Un mod de a îmblânzi necunoscutul este să încercăm să-l tolerăm și abia apoi să începem să-l cunoaștem…  


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Cred că reapropierea socială are o etapă prealabilă: reapropierea de sine. Pe care trebuie să o reînvățăm, într-un fel. Să ne restabilim în corp, să ne reluăm în posesie corpul. Să ne reascuțim simțurile amorțite, atrofiate, pe care ni le-a obturat pandemia, să ne dăm voie să simțim mirosurile, atingerea aerului pe față, a ploii, dacă tot plouă într-una, contactul vizual cu chipul întreg al celuilalt, fără mască. Imaginea pe care o arătăm în lume – care s-a îngustat la bustul din chenarul camerei video, atunci când întâlnirile au fost cu camera video pornită, trebuie să o lărgim, să o întregim, să ne reobișnuim cu ea. Splitarea între partea de sus îmbrăcată office și cea de jos îmbrăcată casual ne-a ținut într-o disonanță, ne-a ținut fragmentați, avem nevoie să readucem coerența și întregul.  

Ceea ce suntem se traduce într-o prezență, care înseamnă un trup, dar și emoții, energie, spirit… spiritul persoanei, așa cum există spiritul locului. După un an și ceva de absență, cred că e important să ne marcăm prezența în lume, iar pentru asta, trebuie întâi să o conștientizăm ca atare, să o savurăm noi înșine. Apoi, să reînvățăm să separăm rolurile noastre, spațiile interioare care s-au amestecat în timpul pandemiei, să le (re)delimităm: rolul profesional, rolul în cuplu, cel de părinte, etc. Să realocăm timp și spațiu pentru fiecare dintre aceste părți ale noastre. 

A doua etapă cred că este reapropierea de celălalt. Și abia apoi vine reapropierea socială, prin care eu înțeleg reluarea interacțiunilor sociale într-un cadru mai larg, de grup. Desigur, nu este o ordine în aceste etape, nu avem o foaie de parcurs, ele se întâmplă spontan, natural, dar ne poate ajuta dacă le conștientizăm. Terapeuta de cuplu Esther Perel ne propune un instrument pe care-l consider foarte util pentru ”reantrenarea mușchilor sociali” care ni s-au atrofiat, și anume small talk-ul. Un instrument pe care-l reabilitează, considerându-l o punte către celălalt, dacă el este folosit nu într-un mod golit de conținut, ci într-un mod explorator, pentru a crea conexiune, de la cel mai simplu nivel. Cultura nostră nu i-a făcut deocamdată suficient spațiu, poate este momentul să îl (re)inventăm. Ar însemna, poate, o mai mare deschidere către celălalt, o disponibilitate de a-l vedea, de a-i împărtăși ceva, capacitatea de a ieși din sfera de gravitație a propriei persoane și a manifesta curiozitate față de cei din jur. 

Pentru persoanele care simt stângăcie sau disconfort în reapropierea socială, le propun să o facă cu pași mici, în ritmul lor, fără presiuni și fără iluzii, dându-și voie să simtă tot ce este de simțit, inclusiv propria împleticire pe drumul către celălalt. Să reînvățăm ”arta pașilor mici”, după cum spune Saint-Exupéry, pentru ca să vedem atât „vârful muntelui, cât și valea”. 

Nu avem rețete, nu avem repere, ceea ce înseamnă șansa de a ne ghida după axa proprie, de a găsi reperele înăuntru nostru. Explorăm un teritoriu nou, iar harta suntem noi, fiecare dintre noi.   

În ceea ce privește reapropierea socială, vedem, ca la începutul pandemiei, foarte bine reliefate extremele și mai puțin partea de mijloc a spectrului comportamental: fie sunt persoane care se reapropie ca și când nimic n-ar fi fost, spontan și natural, fie sunt persoane care poartă în continuare mască pe stradă. Rar întâlnim experiențele de mijloc, acolo unde se află de fapt justa măsură, echilibrul, moderația – de altfel, aceasta este și zona maturității, care înseamnă capacitatea de a vedea realitatea așa cum e ea și de a o ”îndura”, de a ne putea adapta la ea, găsind totodată resursele interne pentru a ne bucura de viață, fiindcă altfel doar supraviețuim, nu trăim cu adevărat.  

O dată cu relaxarea restricțiilor, rămânem cu propriile restricții, pe care le putem relaxa doar în ritmul nostru și fiecare are ritmul propriu pe care e bine să și-l găsească și să și-l asculte. Ceea ce am trăit a fost o traumă colectivă – pe de-o parte, a fost o experiență comună – n-am fost singuri, pe de altă parte, fiecare a trăit-o diferit, într-un mod profund personal. Ambele aspecte sunt adevărate și trebuie să le ținem laolaltă într-un paradox, un alt paradox al vremurilor.

Citește și:

Cealaltă pandemie

Top 5 probleme de sănătate mintală post-pandemie

Author(s)

  • Ilinca Bălaș

    psihoterapeut analist

    Ilinca Bălaș este psihoterapeut analist, practică la cabinetul său individual de psihologie și este colaboratoare la clinica de psihiatrie și psihoterapie The Mind.