În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce trebuie să putem accepta lucrurile pe care nu le putem schimba.
– Ce întrebări n-are rost să-ți pui atunci când treci printr-o situație dificilă.
Una din cele mai frumoase experiențe ale mele a fost pe vremea studenției, când am plecat pentru un semestru la studiu în în Italia. Ca orice studentă care visa cu ochii deschiși la viața din vestul Europei, primirea bursei Erasmus era mai mult decât îmi puteam dori. Încă de la începutul procesului de selecție aveam o viziune clară despre ceea ce-mi doream de la experiență. Până să plec, îmi imaginasem cum va decurge întreaga perioada până în cele mai mici detalii. Așa se face că, la primirea veștii că am fost acceptată, aveam deja în minte totul bine așezat și planificat.
Dar, ca orice plan bun, n-a durat mult până să fie dat peste cap de… realitate.
Am primit invitația foarte târziu și am ajuns în Italia după începerea semestrului. După un drum plin de peripeții, întârzieri și rătăciri, am fost întâmpinată de un director extrem de dur și inflexibil la serviciul cazări. Practic, îmi spunea că am ajuns prea târziu și că pot să plec. Striga și gesticula, îmi reproșa că întârziasem și refuza să-mi ofere locul de cazare care mi se oferise odată cu bursa. Eu eram prea obosită să reacționez, iar secretara lui a încercat în van să-l înduplece. Într-un final, am primit o cameră în alt cămin, departe de facultate, dar și de ceilalți studenți Erasmus.
Nici prima noapte nu a decurs fără incidente: colega de camera mă trezise plângând că-i murise tatăl. Deși nu o cunoșteam deloc, vestea m-a tulburat extrem de mult. Dacă inițial am fost prea obosită ca să mai plâng, am recuperat în zilele următoare. De fapt, îmi făcusem un obicei din asta, pentru că nu puteam să accept noul normal.
În prima lună, m-am luptat zi de zi cu lucrurile pe care nu le puteam controla: cu magazinele care închideau prea devreme, cu universitatea care era prea departe de căminul meu, cu mijloacele de transport care erau în grevă și nu funcționau cu orele, cu încăpățânarea directorului de la cazări care m-a scos în șuturi metaforice afară din biroul lui încă o dată, când m-am dus să-i prezint o cerere de transfer, cu examenele despre care aflasem că vor fi orale și nu scrise etc.
Durerea unui început mai puțin ideal se transformase în suferință. Îmi era greu să accept că ceea ce trăiesc e atât de diferit de ceea ce-mi doream. Il dolce far niente nu era atât de dulce pentru mine, iar modul meu de gândire nu mă ajuta deloc în acest sens:
Nu înțeleg cu ce am greșit.
Nu trebuia să înceapă așa.
Nu e corect că eu să fiu cazata departe de ceilalți studenți Erasmus.
Nu merit așa ceva
Practic, mă războiam cu realitatea și-mi doream să pot să schimb foaia. Dar, pentru ca acest lucru să se întâmple, aveam nevoie de acceptare radicală, adică să renunț la dorință mea arzătoare ca lucrurile să fie așa cum îmi imaginasem.
Se spune că nu e ușor deloc să practici acceptarea radicală și că este un exercițiu care durează toată viața, în special pentru că ne-am obișnuit să ne canalizăm energia pe lucrurile pe care nu putem controla.
Respingem acceptarea, pentru că nu ne protejează de durere și nici de întâmplări neplăcute. Dar partea bună este că ne ușurează călătoria, ne ajută să economisim timp, energie, lacrimi și uneori chiar și bani.
Lipsa acceptării se ascunde în cele mai mici momente ale zilei și în fraze de genul:
Trebuie
Nu e corect
Nu poate fi adevărat
De ce mi se întâmplă mie?
De ce acum?
Deși nu schimbă faptele și nici nu ne aduce soluții pe tavă, sunt de părere că, atunci când reușim să vedem lucrurile pentru ceea ce sunt, se petrece ceva extrem de puternic: îmbrățișăm acceptarea.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Ce nu este acceptarea radicală?
Acceptarea radicală nu înseamnă că renunți sau că te resemnezi. Nici nu presupune să fii în acord cu ceea ce se întâmplă. În niciun caz nu este o scuză pentru a bate în retragere atunci când întâmpini obstacole în calea ta. Și, nu în ultimul rând, nu este despre a fi pasiv și despre a aștepta că lucrurile să se schimbe de la sine.
Uneori, procesul acceptării radicale se întâmplă treptat și firesc. După șocul unei schimbări, asimilăm informațiile, le integrăm și înțelegem că cea mai bună soluție este să ne împrietenim cu ceea ce este… chiar și atunci când nu ne convine. Altfel, rămânem blocați în acea situație și ne epuizăm emoțional și mental.
Așa s-a întâmplat și cu mine. Era o zi plăcută de duminică din luna martie și mă întorceam de la un prânz cu o prietenă, când mi-am dat seama că sunt OK cu ceea ce trăiesc și că nu mai am de gând să mă zbat atât de mult.
Cred cu tărie că acceptarea radicală are un farmec al ei și că e precum un vânt care împrăștie norii de furtună. Așa se face că, în acea după-amiază în care am reușit să mă împac cu situația în toată complexitatea ei, m-am întâlnit întâmplător pe holurile căminului cu acel director încăpățânat și inflexibil. S-a oferit să-mi facă voia și să-mi acorde cererea de transfer, și asta la o luna după ce ieșisem în lacrimi din biroul lui.
În lunile următoare, am lăsat că experiența să mi se dezvăluie cu bune și cu rele. Am renunțat la lista aceea lungă despre cum ar trebui să fie lucrurile și m-am întors în România cu lecția acceptării radicale învățată.