În următoarele 5 minute vei afla:
– Care este elementul-cheie al rezilienței.
– De ce anul 2020 reprezintă o șansă pentru noi.
Luna trecută, dicționarul Collins a dezvăluit cuvântul anului: lockdown, adică „impunerea unor restricții necesare în ceea ce privește călătoriile, interacțiunile sociale și accesul în spațiile publice”.
Așa cum spun reprezentanții Collins, „Am ales lockdown ca fiind cuvântul anului, pentru că înglobează experiența împărtășită de miliarde de oameni, care au fost nevoiți să-și restrângă activitățile din viața lor pentru a împiedica răspândirea virusului”. În același timp, dicționarul Merriam-Webster a ales drept cuvânt al anului „pandemic”, cu contra-candidații „carantină” și „asimptomatic”. Iar Oxford English Dictionary, în loc să aleagă un singur cuvânt, a dat publicității un raport de 38 de pagini în care analiza o duzină de cuvinte diferite, incluzând „coronavirus”, „doomscrolling – scroll-ul infinit de știri negative”, „distanțare socială” și „rasism instituțional”. „Având în vedere amploarea schimbărilor lingvistice pe parcursul anului 2020”, explică raportul, „departamentul de lingvistică de la Oxford a ajuns la concluzia că acesta este un an care nu poate fi redus la un singur cuvânt”.
Nu sunt de acord. Există un singur cuvânt care reprezintă anul 2020 și care înglobează, într-un sens mai profund, experiența împărtășită de miliarde de oameni pe parcursul acestui an. Iar cuvântul este „reziliență”. Oxford Dictionary îl definește ca fiind „capacitatea cuiva de a-și reveni rapid din situații dificile; rezistență. Abilitatea unui material sau a unui obiect de a-și recăpăta forma; elasticitate”. Această calitate ne permite să depășim obstacole, încercări, adversități și greutăți, în loc să fim înfrânți de ele.
Motivul pentru care „reziliență” este cuvântul anului, din punctul meu de vedere, este acela că, spre deosebire de carantină, coronavirus și distanțare socială, reziliență este unul care va fi la fel de relevant și după ce pandemia se va sfârși. Reziliența e acea calitate care a fost scoasă la iveală în noi toți de către provocările de care am avut parte în 2020. Și e o calitate pe care o să o ducem după noi și mai departe, în 2021.
Despre reziliență se vorbește deseori – inclusiv în definiția dată de dicționarul Oxford – în temeni de depășire sau trecere peste provocări. Însă elementul cheie al rezilienței nu este despre a da înapoi, ci mai ales despre a te redresa și a merge înainte. Este despre capacitatea de a folosi piedicile ca pe un catalizator pentru a deveni mai bun și mai puternic.
Evident, mereu am avut nevoie de reziliență. Însă, în 2020 am învățat, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv că, într-o perioadă în care avem parte de atâtea pierderi și ne confruntăm cu o stare de incertitudine și anxietate, pur și simplu nu putem trăi fără ea. Chiar acum așteptăm lansarea unui vaccin care să pună capăt pandemiei. Însă încercările prin care vom trece nu se vor sfârși odată cu aceasta. Puteți privi reziliența ca pe un vaccin pe care îl deținem deja: este vorba despre sistemul nostru de apărare care luptă cu suișurile și coborâșurile vieții. Ca și în cazul unui sistemului imunitar, vor exista mereu agenți ostili care să-l atace.
Reziliența ne permite să ne accesăm cele mai profunde resurse – pe care nici nu știam că le aveam în noi – nu doar pentru a trece peste obstacolele apărute în cale, ci pentru a ne transforma în acest proces, deopotrivă. Cu siguranță nu este greu de remarcat că avem nevoie în acest an de reziliență. Conform unui raport recent al Centers for Disease Control and Prevention, în timpul pandemiei 41% dintre americani s-au confruntat cu probleme de sănătate mentală, cum ar fi anxietatea, depresia și abuzul de substanțe.
Raportul despre nivelul de stres al Asociației Americane de Psihologie a arătat că aproape 8 din 10 adulți au spus că pandemia a fost un factor major de stres, în timp ce 60% spun că sunt pur și simplu copleșiți de problemele cu care se confruntă America în acest moment. Iar cazurile de suspiciuni de supradoză au urcat de la 18% în martie la 29% în aprilie și 42% în mai.
Acestea sunt cifre care ne întristează profund, însă trebuie să ne reamintim că, deși nevoia noastră de reziliență este nesfârșită, așa este și capacitatea noastră de a o produce. Nu vorbim aici de o resursă limitată, sau despre o anumită calitate cu care ne naștem și pe care nu o putem dezvolta mai târziu în viață. Ci, așa cum a remarcat Norman Garmezy, psiholog la University of Minnesota și cercetător pionier în studiul rezilienței, există „factori de protecție” care îi fac pe unii oameni să fie capabili să se descurce cu adversitățile ceva mai bine ca alții. Teoria lui e susținută și de studiul lui Emmy Werner, cercetător la University of California, Davis, care a urmărit vreme de 32 de ani evoluția unor copii și a aflat că cei care dovedeau un mai mare grad de reziliență, chiar și atunci când erau mici, „au avut tendința să cunoască lumea în proprii lor termeni”.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
În orice caz, așa cum scria Maria Konnikova în The New Yorker, „unii oameni care n-au manifestat reziliență atunci când erau mici cumva au învățat, pe parcurs, să folosească această abilitate de a rezista, de a se apăra și de a reveni. Ei au fost capabili să treacă peste o serie de greutăți în viață și să prospere la fel de bine ca și cei care au fost relizienți pe tot parcursul perioadei”. Așadar, puterea de a pune bazele unei rezistențe și unei adaptări stă în noi; trebuie doar să o exersăm, să ne învățăm pe noi înșine să fim mai rezilienți. „Putem să fim mai vulnerabili sau mai puternici, și asta depinde de modul în care ne raportăm la anumite lucruri”, spune George Bonanno, profesor de psihologie clinician la Columbia Teachers College. „Întâmplările nu sunt traumatizante până când nu le trăim și le percepem noi ca atare”.
„Poți privi durerea și pierderea ca pe niște catalizatori care te lasă fără toate lucrurile de care n-ai nevoie și te conduc către cine ești tu cu adevărat.” – Isabella Huffington, autor al Map to the Unknown
Chiar dacă știința care ne dezvăluie secretele mecanismelor psihologice și neurologice ale rezilienței este una de dată recentă, într-un fel sau altul știm că acest concept a stat în centrul tradițiilor spirituale și filozofice de milenii. În Biblie, se spune că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuinţă”.
Lao Tzu, fondatorul Taoismului, ne învăța în secolul VI î.Ch. că, „Dacă îți corectezi mintea, restul vieții tale se va aranja de la sine” și că „Să-i cunoşti pe ceilalţi este inteligenţă; să te cunoşti pe tine este pură înţelepciune”, în timp ce în Bhagavad Gita ni se reamintește că „fericirea se naște din mintea liniștită a fiecăruia dintre noi”.
Și filozofii stoici înțelegeau acest lucru. Așa cum ne învățau ei, în timp ce nu poți controla ce se întâmplă în lumea exterioară, ești stăpânul lumii tale interioare și ai control asupra modului în care reacționezi. Pentru Epictet, acest lucru însemna că „oamenii nu sunt deranjați de lucrurile care se întâmplă, ci de părerile asupra acestora”. Cu alte cuvinte, o să vedem situațiile de criză doar prin prisma ravagiilor pe care le-au lăsat în urmă, sau o să le privim ca pe niște oportunități de a deveni mai puternici și de a crește?
Știința ne-a demonstrat că există o mulțime de moduri de a ne crește reziliența: prin somn, prin pauze pentru deconectare și reîncărcare, recunoștință, conexiune socială și credința că există ceva mai important decât noi. Într-un interviu despre munca sa în domeniul rezilienței, Emmy Werner vorbește despre rolul pe care îl joacă spiritualitatea în cultivarea unei reziliențe crescute. Nu este vorba despre nici o religie, ci despre „credința care ne oferă suport emoțional, ca un mod în care poți găsi cu adevărat un sens vieții și suferințelor tale, și mai ales ca un mod în care să dai ceva înapoi celor din jurul tău, care te-au ajutat. Acea parte a credinței în comunitate este extrem de importantă și ar trebui apreciată mai mult de către oamenii care doresc să-și crească reziliența sau doresc să o studieze”.
Cu alte cuvinte, ne întărim și sprijinim comunitatea, dăm mai departe un ajutor, iar asta nu poate decât să ducă la „un ajutor și mai mare”, care are efect asupra rezilienței noastre și asupra stării de bine. „Există numeroase dovezi că unul dintre cele mai bune medicamente anti-anxietate de care putem beneficia este generozitatea”, spunea Adam Grant, psiholog la Wharton. „Cea mai grozavă chestie atunci când îi ajuți pe alții e faptul că nu te costă nimic sau aproape nimic s-o faci, și la final vezi că și tu, cel care dai, ai parte de multe beneficii de pe urma acestei acțiuni”.
Aș vrea să-mi iertați momentul de mamă mândră, dar fiica mea Isabella a scris despre legătura dintre durere, reziliență și spiritualitate în prima ei carte, Map to the Unknown, care a fost lansată în varianta audio săptămâna trecută. Cartea urmărește povestea a ceea ce i s-a întâmplat după ce a fost lovită de o bicicletă pe străzile din New York. Ce a fost la început doar un cucui s-a transformat în trei ani de durere, dar și într-o călătorie de transformare emoțională și spirituală, o călătorie care a învățat-o să aibă încredere în universul și în vocea ei interioară.
„Când ceva total lipsit de sens ți se întâmplă, ceva ce mintea nu poate explica, justifica sau controla, apare un moment în care trebuie să te decizi pe ce drum o apuci”, scrie ea. „O astfel de răspântie înseamnă fie să cazi în plasa disperării, a cinismului și a furiei împotriva universului (calea pe care am apucat-o și eu prima dată) și, dacă n-ai crezut niciodată în ceva atât de abstract ca Dumnezeu sau forțele Universului, să ajungi la concluzia că viața este lipsită total de sens. Sau poți alege cealaltă cale: să începi o călătorie prin care vei afla care sunt cele mai adânci semnificații ale lucrurilor care ți se întâmplă în viață, chiar și ale celor care par total lipsite de sens. Poți privi durerea și pierderea ca pe niște catalizatori, care te lasă fără toate lucrurile de care n-ai nevoie și te conduce către cine ești tu cu adevărat”.
Acest an a fost unul tragic pentru atât de mulți oameni: un an cu pierderi și cu multă suferință. Și totuși, ceea ce ne arată știința și înțelepciunea din spatele rezilienței, oricât de oribil ar fi fost acest an, impactul pe termen lung atât asupra noastră, ca indivizi și asupra vieților noastre colective în societate nu este neapărat predeterminat sau fixat deja. Nu e o întâmplare că grupul de oameni ale căror vieți au fost modelate de Marea Criză și de Al Doilea Război Mondial a ajuns să fie cunoscut sub numele de The Greatest Generation.
A fost un an în care am învățat de ce avem și de ce nu avem nevoie (ceea ce adaugă un plus de valoare vieților noastre și ne face mai puternici), dar și ce ne consumă. Ajungând la acele părți din viețile noastre pe care le ignoram sau aveam tendința să le uităm până în acest an, putem să ne alimentăm reziliența și să reconstruim un nou „normal” pentru 2021: unul care nu înseamnă neapărat reîntoarcerea la statutul pre-pandemic, ci la unul mai bun. Reziliența e cea care ne oferă șansa unei transformări adevărate, permițându-ne să explorăm mai în adâncime, să ne conectăm cu ceea ce este cu adevărat important pentru noi.
Există o tendință recentă pe social media de a spune, cât mai repede, „la revedere” anului 2020. Însă scopul nostru n-ar trebui să fie doar să trecem peste 2020, ceea ce se va întâmpla, într-un fel sau în altul. Un an nou va veni, inevitabil, însă ce fel de an va fi acela? Ce lecții vom lua cu noi în anul care urmează pentru a-l transforma într-un an al speranței și al posibilităților? Cum ne vom transforma odată ce am avut parte de toate aceste experiențe? Acest lucru depinde doar de noi. Și, cu cât mai mult ne creștem și ne întărim gradul de reziliență, cu atât mai repede și mai puternic vom reveni într-un an nou și mai bun.
Citește și:
3 metode pentru a-ți păstra forța interioară în fața provocărilor