În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum se simte durerea unui părinte care împarte custodia copiilor săi cu fostul partener.
– Ce pot face cei din jur pentru a alina suferința unui părinte care-și ia la revedere de la copiii săi pentru o perioadă de timp.
Ieri i-am lăsat pe cei patru copii ai mei într-o parcare a hotelului de la aeroport pentru a petrece două săptămâni cu tatăl lor, de care am divorțat în urmă cu aproape șase ani. Am ajutat să-i urc pe ei și toate bagajele în camioneta lui, în drum spre următoarea lor destinație. Pe măsură ce-mi făceau semne cu mânuțele lor mici prin ferestrele fumurii, am încercat să-mi rețin lacrimile, până când au ieșit din raza mea vizuală, ridicându-mi mâna în aer, cu un zâmbet pe față.
Când camioneta a virat pe altă stradă, m-am prăbușit.
Picioarele mele au devenit la fel de grele ca trunchiurile copacilor, capul mi-a căzut în față și am început să plâng. M-am prăbușit ca și cum coloana vertebrală mi-ar fi fost smulsă prin vârful capului, transformându-mă într-o o păpușă de cârpă. A fost un strigăt jalnic, gutural, venind adânc din mine, din acel loc umplut cu toată dragostea mea pentru copii, un rezervor nesecat plin de cele mai intense sentimente. Și, ca și atunci când simți durerea unui nerv zgândărit, am urlat. Nu plânsesem atât de tare nici măcar când soacra mea a murit din cauza COVID-ului și l-am sunat pe tata țipând: „A murit!”.
Așa se simțea. Inevitabil. Pierdere. Durere.
În mod logic știam că va fi bine. Copiii vor fi în regulă. Eu voi fi în regulă. Dar of, cum se simte acea durere zdrobitoare a separării efective!
Spre deosebire de copiii care se îndreaptă spre o tabără sau spre internat, ceea ce în trecut mă făcea chiar să plâng, lăsând copiii cu un fost se simte mult mai supărător. Indiferent cât de bine a fost în căsnicia ta, trebuie să fi existat unele lucruri care au făcut-o să se termine. Și acele amintiri dureroase tind să se strecoare atunci când aleargă spre apus cu cele mai prețioase bunuri ale tale.
Kyle, al doilea soț al meu, a trebuit să mă ridice de la pământ și să mă ducă înapoi la mașina noastră, unde am plâns cu capul în mâini. Ne-am rătăcit părăsind hotelul necunoscut, îndreptându-ne spre sud, în loc de nord. Nu mi-a pasat. Nu mi-a păsat unde mergeam sau cât a durat până am ajuns acasă. N-am vrut să ajung acasă. N-am vrut să mă uit în jur, unde tocmai am petrecut o vacanță fabuloasă de două săptămâni plină de râsete și să le simt absența la fel de tangibil pe cât am simțit-o pe masa rece de bucătărie.
Durerea a luat o formă fizică. S-a întins de la gâtul meu până la cicatricea mea lăsată de cezariană, de unde toți cei patru copii au scăpat într-un moment sau altul. Un scut al durerii de inimă. De obicei, după ce-mi iau rămas bun la fiecare două săptămâni, plâng puțin și apoi îmi revin. Dar de data aceasta, n-am putut. În cele din urmă mi-am șters ochii cât să intru într-un magazin de înghețată pentru niște ”întăriri” înghețate. Dar odată ajunși acasă și când am văzut șosetele uitate, plasele goale de fotbal din curtea din spate, gustările încă pe tejghea, am clacat.
Cea mai rea parte a suferinței divorțului este că se simte auto-provocată. Spre deosebire de o boală gravă care apare brusc sau un accident catastrofal, amputarea emoțională de a-ți lua rămas bun de la copii din cauza custodiei comune are o sursă. O cauză. Și, în toate cazurile, tu, părintele, ai jucat un rol în acest sens. Aceasta este partea cea mai grea. Ce-ar fi fost dacă ai fi putut să-ți faci căsnicia să funcționeze? De ce n-ai putut? Este ceva cu adevărat atât de rău, suficient de rău pentru această durere chinuitoare?
„De ce nu citești, dragă?”, mi-a sugerat Kyle.
Nu iubesc nimic altceva mai mult decât să citesc. Am deschis dulapul din lemn, căutând cărțile pe care le voi prezenta în curând în podcast-ul meu, Moms Don’t Have Time to Read Books (Mămicile nu au timp să citească cărți). Exista ceva amuzant care să-mi poată îndepărta mintea de la toate? Un thriller, poate? Ceva uimitor? Am apucat bestseller-ul Malibu Rising de Taylor Jenkins Reid despre care mulți dintre prietenii mei de încredere mi-au tot spus că le-a captat interesul. M-am pus în pat și am deschis cartea, alunecând în viața familiei Riva, făcând surfing cu ei pe burtă, brațele obosindu-se de la căratul plăcii, urându-l pe tatăl lor pentru toate defectele sale, iubind-o pe mama lor, ștergându-mi nisipul de pe picioare, mâncându-mi sandvișul la restaurantul de pe drum, pregătindu-mă pentru o petrecere.
Până când am leșinat.
Am dormit de la ora 15:00 până după ora 19:00, când m-am uitat afară pentru a vedea cerul întunecându-se, iar câinele meu Nya s-a culcușit lângă mine.
Telefonul meu a țârâit.
„Am făcut o rezervare la cină!”, strigă Kyle din cealaltă cameră.
„Oh, dragă, nu pot!”, am spus. „Nu pot mânca. Nu mă pot ridica din pat!”.
N-am vrut să deschid ochii. Dacă aș fi deschis ochii, durerea ar fi revenit. Și de ce aș face-o? Ce era de văzut? Munca mea, care mi se pare, de obicei, atât de importantă, presantă și distractivă, a dispărut în fundal. N-aș putea să trimit nică măcar un e-mail. Nici măcar nu puteam răspunde la comentariile utile primite la postarea mea de pe Instagram, o rugăciune pe care aș fi aruncat-o în eter pentru a vedea dacă altcineva „acolo” simte ca mine. Eram prea terminată ca să citesc sau ca să răspund. Nu puteam să mă mișc.
Kyle a venit lângă mine și ne-am uitat la toate cele peste 800 de poze din ultimele două săptămâni cu copiii, în timp ce cerul s-a înnegrit. Până la urmă am început să râd, uitându-mă la videoclipurile amuzante ale copiilor, la selfie-urile pe care nu știam că le făcuseră. Am mâncat un iaurt și am dormit toată noaptea.
Această durere a tot apărut într-un fel sau altul ani de zile. Agonia și extazul custodiei comune. Timpul petrecut departe de copii se întinde ca un prosop pleznit pe plajă, așezându-se pe nisip pentru ca eu să traversez câte un moment ezitant pas cu pas.
Nimeni nu vorbește despre această durere specială. Și această durere este reală. Scoate la iveală pierderile și durerea și adulmecă cele mai grave temeri.
Astăzi m-am trezit simțindu-mă mai bine și am avut un Facetime cu copiii.
„Vrei să mergi la piscină?”, m-a întrebat Kyle.
Am izbucnit în lacrimi imaginându-mi toate momentele distractive, mai ales cu fiul meu mai mare, care ar fi ieșit din camera lui pentru a se juca cu noi toți sau pentru a face ture de bazin.
Dar am decis să mă îmbrac și să mă întâlnesc cu o prietenă pentru prânz și apoi i-am spus lui Kyle că nu voi mai veni acasă pentru restul zilei. Mi-am pus laptopul și câteva cărți și m-am îndreptat înspre orașul din apropiere, pentru a-mi analiza amintirile și, aparent, pentru a scrie acest articol.
În timp ce stăteam să scriu, o veche prietenă mi-a trimis un mesaj.
Aveam un minut să vorbesc?
Am sunat-o imediat.
Ea plângea cu sughițuri.
„Tocmai mi-am lăsat copiii cu fostul meu și doare atât de rău! În afară de tine nu cunosc pe nimeni altcineva care să înțeleagă. Mă simt atât de groaznic pentru că am ales asta. Oare a meritat?”.
Am spus tot ce voiam eu însămi să aud. Că nu era o opțiune. Că vor fi cu toții în regulă. Că va deveni mai ușor a doua zi dimineață. Că durerea făcea parte din fericirea ce urma să vină. Că avea un început proaspăt și că-și construia noi amintiri. Și că sentimentele erau reale, crude și justificate.
Și apoi i-am spus să se îmbrace cu cea mai frumoasă ținută, să-și ia laptopul și să iasă din casă. Pentru că, la fel ca mine, știam că o poate activa și se putea preface că este în regulă în public. Și, uneori, la fel ca și studiile care arată că dacă zâmbești te vei simți de fapt mai fericit, când vei fi afară și vei vorbi, durerea se va ameliora.
Pe Instagram, o femeie pe care nu o știu mi-a spus într-un mesaj privat că tocmai s-a despărțit și nu știa cât de dureroasă ar putea fi această suferință a divorțului și mi-a mulțumit că am scris despre asta.
Acest sentiment poate părea o chestiune de complacere. Dar custodia comună, când literalmente pierzi simultan controlul legal și fizic al tuturor copiilor tăi, este apăsător de îngrozitoare. Și este o pierdere. Una care-și merită un loc la masa aglomerată a lucrurilor dureroase care se întâmplă altora.
Să-i oferim un loc lângă pierderea unei persoane dragi și lângă suferința unei boli complicate. Să denumim suferința divorțului și să venim cu niște mesaje pentru a alina suferința celui care o experimentează.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
„Îmi pare rău pentru suferința ta cauzată de divorț. Custodia comună este foarte grea. Mă gândesc la tine.”
Să lăsăm caserole cu mâncare și să trimitem flori.
Să ne trimitem reciproc texte empatice.
Să facem planuri cu prietenii când sunt în timpul liber, neavând de a face cu custodia.
Să lăsăm spațiu în inimile noastre știind că alții suferă.
Haideți să fim acolo unul pentru celălalt, așa cum am face de parcă s-ar întâmpla ceva rău.
Pentru că este. Din nou și din nou. Merită. Dar of, e foarte greu!
Și tocmai când treci peste asta, se întâmplă din nou.
Suferința divorțului? Masa ta te așteaptă. Lasă-mă să-ți arăt calea.