În următoarele 7 minute vei afla:
– Ce au în comun Nicolae Ceaușescu și Gabor Maté.
– Cum călătoresc în timp traumele ascunse sub preș.
Documentarul lui Gabor Maté, ”Înțelepciunea traumei”, a stârnit discuții infinite despre acest concept. Unii l-au considerat o revelație, alții au simțit că oferă scuze pentru perpetuarea unor adicții. Argumentele au curs în sprijinul ambelor percepții, însă pare că numai indiferență nu a creat. În consecință, apare întrebarea: oare este trauma ceva mult mai des experimentat de oameni decât ne-am imagina la prima vedere? Cum se măsoară gravitatea și impactul unui eveniment de viață nefericit? Gáspár György explică de ce nu trebuie să ne grăbim să punem etichete pe suferință și de ce merită să ne întoarcem spre traumă, în efortul de a ne vindeca.
Thrive Global: Ce înseamnă traumă? Cine dă măsura lucrurilor? E traumatizant să pierzi un părinte, dar e traumatizant și când unui copil îi moare hamsterul. Există o scală obiectivă care face diferența între un eveniment trist și o traumă?
Gáspár György: În mințile multora dintre noi, trauma este echivalentul experiențelor negative prin care trece o persoană; cu toate acestea, studiile de specialitate, dar și practica mea clinică, îmi arată că lucrurile nu stau chiar așa. De-a lungul anilor, am întâlnit numeroase persoane care au avut de înfruntat multe dintre adversitățile vieții, dar care nu mai erau prizonierii traumelor. Cum îmi dădeam seama? În funcție de cum se raportau aceste persoane la sine, la ceilalți și la viață.
Dr. Daniel Siegel, unul dintre mentorii mei din Statele Unite, consideră că rigiditatea cognitivă și comportamentală, respectiv haosul emoțional, constituie exprimări ale traumei.
O persoană traumatizată manifestă o dificultate de conectare atât cu propria ființă, cât și cu cei din jur; se implică în comportamente adictive, autodistructive și adesea trăiește în propria minte, fiind deconectată de emoții și de corp.
De ce ajung unii dintre noi să sufere o asemenea deconectare?! Din cauza că în perioadele dificile n-au avut pe nimeni alături din punct de vedere psihologic. Pentru că singura modalitate prin care puteau trece peste abuz, pierdere, neglijență sau violență a fost această disociere de propriul sine și de ceilalți. În concluzie, dacă un copil este nevoit să se confrunte singur cu moartea hamsterului și nu-i este nimeni aproape, pierderea poate declanșa niște mecanisme de apărare care-i vor ține durerea la distanță, dar și capacitatea de-a fi în contact cu lumea interioară și cea exterioară. Dacă unui alt copil îi moare tatăl, iar în tot procesul de prelucrare a pierderii acesta este susținut de familie și încurajat să-și exprime emoțiile, atunci s-ar putea ca, la vârsta adultă, acesta să fie o persoană mai funcțională și mai sănătoasă, în comparație cu persoana căreia i-a murit hamsterul. Cu alte cuvinte, trauma nu este ceea ce ni s-a întâmplat, ci urmarea a ceea ce s-a întâmplat. Acei oameni care au posibilitatea de a-și trăi suferința alături de persoane de încredere ajung să vindece durerile sufletești și emoționale. Regula este clară: nu poți vindeca ceea ce nu poți simți.
Apropo de scala amintită în întrebare; există un instrument psihologic bazat pe principalele experiențe adverse ce pot avea efecte traumatizate, din copilărie: abuzul emoțional recurent; abuzul fizic recurent; abuzul sexual (cu contact fizic); neglijența fizică; neglijența emoțională; abuzul de substanțe de către un părinte/îngrijitor; tulburările psihice ale unui părinte/îngrijitor; violență asupra mamei; divorțul sau separarea părinților; comportament criminal al unuia dintre părinți/îngrijitori (soldat cu privarea de libertate prin închisoare). Fiecare dintre aceste categorii de situații poate reprezenta un risc major la adresa integrității noastre psihologice și o potențială sursă de traumă.
TG: Documentarul lui Gabor Maté susține că, fără a ne întoarce spre traumă, e greu să o depășim, să o integrăm. Mă întreb: trauma se depășește sau se integrează?
GG: Părerea experților în psihologia traumei este diferită; de curând, am purtat o conversație cu Edith Eva Eger, una dintre cele mai importante psihologe din zilele noastre. Dr. Eger este supraviețuitoare a Holocaustului, a lucrat zeci de ani cu soldați reveniți din război, dar și cu persoane care au suferit pierderi majore. Din punctul ei de vedere, nu este vorba doar despre a depăși trauma; este vorba inclusiv despre a redeveni un întreg, a savura frumusețea vieții și a zâmbi din nou (în ciuda greutăților prin care am trecut). Atât dr. Maté, cât și Peter Levine sau dr. Bessel van der Kolk ori dr. Bruce Perry, ca să amintesc doar câțiva din experții în psihologia traumei, cad de acord cu privire la faptul că trauma lasă un gol în lumea noastră interioară; iar vindecarea presupune să umplem acest gol cu energia vieții, cu iubire, cu sens, cu speranță.
În cartea mea, Suflete de sticlă, prezint povestea a două personaje care, fără îndoială, au inimile traumatizate, iar efectele se văd cel mai bine în planul intim și relațional. Doi adulți care s-au realizat profesional, dar care nu și-au redobândit părțile sinelui rătăcite în copilărie.
Revenind la întrebare, posibil ca unii psihologi să spună că totul este despre depășirea experienței cu caracter traumatizant; eu sunt de părere că vindecarea este un proces mult mai amplu, care durează și care poate aduce în existența noastră multe oportunități. Depășirea este o etapă, integrarea este alta, iar revenirea la viață este, de asemenea, necesară.
TG: Odată ce ai trăit un eveniment traumatizant, vei mai fi vreodată cel care erai înainte?
GG: Experiența personală și practica din cabinet îmi arată că există viață după traumă, iar dacă înțelegem psihologia traumei, viața noastră poate fi chiar mai bună decât a fost înainte. Există această nostalgie în mintea omului modern de-a reveni la ce-a fost înainte, la vârsta din tinerețe, la kilogramele din adolescență, la vitalitatea de acum X ani și așa mai departe. Dar, din punctul meu de vedere, toate acestea sunt doar niște dovezi ale faptului că suntem prizonieri în propria minte, că ne fură trecutul (atât cu ce-a fost rău, cât și cu ce-a fost bun) și că nu trăim deplin prezentul.
Astfel, nu este nevoie să revenim la ce-am fost înainte, dar este necesar să ne ocupăm de rănile psihologice care sângerează, să redobândim părțile pierdute din noi, să ne jelim copilăria și să ne amintim că nu mai trăim acolo și atunci. Renunțarea la această temniță mentală, asumarea curajului de-a ieși din rolul de victimă și compasiunea față de momentele de suferință ne pot ajuta să renaștem; iar odată cu asta, să devenim mult mai mult decât am fost înainte de traumă.
TG: Crezi că trauma te transformă într-un om mai complex, mai profund? Schimbă perspectiva pe termen lung?
GG: Experiențele negative și crizele reprezintă atât un mare pericol de pierdere (deconectare de sine și de lume), dar aduc cu ele și infinite oportunități, exprimate sub forma unor șanse de creștere și de dezvoltare. Nu cred că un om și-ar putea dori, la modul serios, experiențe traumatizante pentru a-și descoperi complexitatea și profunzimea; dar, cu siguranță, odată aflat într-o astfel de situație, perspectiva noastră asupra vieții se poate schimba: în bine sau în rău. Edith Eva Eger, de care aminteam mai sus, la fel ca dr. Maté, are origini ungurești, ambii sunt evrei și au suferit multe pierderi din cauza lui Hitler. Dr. Eger și-a pierdut părinții și iubirea la Auschwitz; Gabor, la nici 2 ani, și-a pierdut pentru o vreme mama și siguranța psihologică; nu am niciun dubiu că reputația lor clinică și practică, dar și renumele mondial, se bazează și pe transformările prin care au trecut. Amândoi au văzut moartea trecând pe lângă ei, i-au simțit mirosul și prezența, dar niciunul nu a devenit victima trecutului; atât el, cât și ea au ales să învețe din experiențele dificile și să-și cultive umanitatea, deservind la modul real lumea.
TG: Este trauma ceva ce te marchează pentru totdeauna, te transformi într-o persoană defectă care învață doar să mascheze crăpăturile din suflet?
GG: Edith și Gabor sunt exemple pozitive, dovada vie a faptului că trauma nu ne condamnă la o viață trăită la mâna a doua sau la dezumanizare. Însă avem și exemple negative, precum Hitler și tovarășul nostru, Ceaușescu. Tot în Suflete de sticlă fac referire la copilăria lui Nicolae Ceaușescu, cu multitudinea de abuzuri și traume pe care le-a suferit copil fiind, într-o familie cu 9 frați, dintre care unul mai fusese botezat cu prenumele Nicolae. Familia cu zece copii, un tată alcoolic și o mamă rece și distantă, dormea într-o singură cameră; iar, peste ani, unul dintre ei ajunge cel mai mare dictator al României. Pe Ceaușescu, fără îndoială, traumele l-au marcat pentru totdeauna, transformându-l într-un tiran fără limite, la fel cum s-a întâmplat și cu Hitler.
Edith, Gabor, Nicu și Adolf au trecut prin experiențe dintre cele mai adverse, doi dintre ei și-au descoperit lumina sufletească și au ales calea vindecării; ceilalți doi s-au lăsat orbiți de obsesia față de putere și întunericul a pus stăpânire pe sufletele lor. La întrebarea adresată, voi încheia cu o altă întrebare: unde sunt Nicu, Adolf, și unde sunt Edith și Gabor? Răspunsul îl știm cu toții. De aceea, cred că trauma ne poate măcina pe interior doar dacă nu alegem să facem ceva cu durerea noastră; dacă însă ne facem curaj să privim înăuntru, mai mult ca sigur universul ne va recompensa și vom dăinui pentru totdeauna în amintirile oamenilor care ne iubesc și ne prețuiesc.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
TG: Își pune trauma amprenta asupra sufletului sau și asupra minții?
GG: Trauma este precum o pojghiță ce ne acoperă sufletul, mintea, spiritul și întregul corp; nicio parte a existenței noastre nu-i scapă. Această pojghiță se transformă, în timp, într-o scoarță protectoare, greu de penetrat, care face bine și rău. Este dură, aspră, inflexibilă și lipsită de senzații. O poți înțepa și lovi, dar nu receptează durerea. Acesta este fenomenul transformator ce se petrece în interiorul și în exteriorul nostru, atunci când avem parte de prea mult stres negativ. Așa arată calea traumei, despre care știm că nu se oprește niciodată la o singură generație; prin genele noastre, aceasta ajunge la copiii, nepoții și strănepoții noștri. De aceea se spune că trauma călătorește în timp!
TG: Dacă nu vorbești despre traumă, dispare?
GG: Ne putem preface că trauma a dispărut sau că nici nu a existat, o putem alunga din propria minte, ca și cum am alunga-o din propria grădină, dar aceasta se va regăsi în grădina copiilor noștri. Doar pentru că nu vedem emoțiile și gândurile, asta nu înseamnă că au și dispărut; așa este și cu traumele. Chiar dacă sunt invizibile pentru ochii noștri, ele rămân îngropate în sufletul și în corpul nostru, fără să-și găsească liniștea până când nu învățăm ceea ce ne este dat să învățăm și nu vindecăm ceea ce este rănit în noi.
TG: Se spune că timpul le vindecă pe toate. Vindecă trauma?
GG: Această expresie este cea mai frumoasă formă de negare; timpul, în sine, nu vindecă nimic, așa cum nici șubrezimea unei case nu dispare odată cu trecerea anilor. Însă oamenii pe care-i întâlnim în drumul nostru pot contribui semnificativ la vindecarea traumelor și la redescoperirea sensului vieții. Pentru a vindeca trauma, este nevoie să facem ceva cu mintea, cu sufletul, cu corpul sau cu relațiile noastre; toate patru sunt precum niște drumuri care ne pot reîntoarce către viața din interiorul și din exteriorul ființei noastre.
TG: Ce vindecă trauma, de fapt? Crezi că o poți transforma în putere personală? Chiar e putere sau doar o carapace după care ne ascundem ca să nu fim răniți din nou?
GG: Din cele zece domenii care descriu experiențele adverse cu potențial traumatizant din copilărie, eu le bifez aproape pe toate, cu mențiunea că tata a fost privat de libertate din alte motive decât uciderea cuiva. Privind totul prin lentila științifică a psihologiei traumei, aveam toate datele să mă pierd și să mă dezumanizez; alunecând precum mulți alții în zone ca: violență, agresivitate, tiranie sau victimizare. La vindecarea mea au contribuit semnificativ câțiva oameni (pe care divinitatea mi i-a scos în cale), faptul că am descoperit psihologia și că mi-am transformat profesia într-o misiune. Cu toată maturitatea, îndrăznesc să spun că am ajuns cine sunt și datorită lecțiilor pe care le-am învățat din propriile traume. Am dat multe pojghițe protectoare la o parte și încă mai am de dat, până să ajung la sinele meu autentic, dar, odată ce te afli pe acest drum, nu mai există cale de întoarcere. Mă ajută și profesia, psihoterapeut fiind, cu fiecare ședință de terapie în care lucrez simt că se schimbă ceva și în mine, nu doar în persoana sau în persoanele din fața mea.
Experiența îmi arată că relațiile interpersonale reprezintă locul în care vindecarea devine posibilă; nimeni nu se poate vindeca de unul singur, dar nici nu trebuie, deoarece Dumnezeu ne-a dat forța atașamentului, care este ce-a mai mare puterea a noastră. Depinde doar de fiecare în parte cât suntem de dispuși să riscăm, să ieșim din carapace și să trăim din plin viața, față de care fiecare dintre noi are o mare responsabilitate.
TG: Poți vindeca trauma cu dragoste sau e un gând romantic?
GG: Gândurile de dragoste și cele romantice sunt simpatice, dar nu valorează mai nimic, dacă nu sunt însoțite de acțiuni ghidate de iubire. Viața nu se petrece doar în capul nostru: avem de coborât din minte în corp și de trăit printre oameni. Vindecarea presupune să existe pace în noi, între noi și printre noi.
Gáspár György este psiholog clinician și psihoterapeut relațional acreditat de Colegiul Psihologilor din România; președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, coordonator al programului de formare în psihoterapia familiei; autor al cărților Copilul invizibil, prima carte de parenting altfel publicată în România, și Revoluția iubirii, o altfel de poveste despre atașament și relații, Mindfulness Urban – Exerciții de curaj, compasiune și conectare și al cărții #LoveIsFun – iubirea și sexul în același pat. Suflete de sticlă este cea de-a cincea carte semnată Gáspár György, o carte în care psihologia științifică și narațiunea se iau de mână, pentru a descoperi o parte din sensul vieții.
Citește și:
Ioana Chicet-Macoveiciuc: ”Pacea a venit când am început să-mi iubesc furia”
Petronela Rotar: ”Dacă te simți vinovat, musai să torni un pahar de vin să sărbătorești”