În următoarele 4 minute vei afla:
– Ce fir unește generațiile de femei dintr-o familie.
– Cum înflorești când ai rădăcini puternice.
Ridicarea unui copil este o responsabilitate colectivă. Însă, azi, părinții nu mai au lângă ei o comunitate care să-i cuprindă și să-i ajute. Suntem noi cu noi, mici familii cu multă dragoste în ele (cele mai multe), dar și cu chin și zbatere când avem aproape mai mereu doar legături în plan orizontal, fără ancore menite să ne țină în picioare într-un vertical al vremurilor.
Fii parte dintr-o comunitate
În neamul meu, am multe femei pe care le știu și care m-au iubit. Unele direct, cu pupături pe obraz și potrivit de beretă, cu validări și ridicări în suflet și în ochii mei, cu grijă (o grijă relaxată, totuși) pentru cum are să-mi fie în lumea asta mare, cu dar de poveste cum alta nu este, cu mângâiere de inimă și oglindire de trăire ori de câte ori a trebuit. Unele m-au iubit neștiindu-mă niciodată. M-au iubit lăsându-mi moștenire darurile lor de preț, forțele de femei din alt veac, înțelepciunea așezată și răbdare fără seamăn.
Cine sunt ele?
Femeile din neamul meu curg prin mine. Mi-e atât de bine cu fiecare dintre ele în gând. Le-am iubit și m-au iubit și m-au împlinit și mi-au dat toată puterea pe care azi o am și o conștientizez. Atât de norocoasă sunt eu să le am!
Mătăsăreanca. Stră-străbunica mea maternă. Este moașă pe Severin. E dusă și adusă doar cu trăsura. Iubită și respectată. Își dă fetele la școală pentru a învăța să devină artiste în meșteșugurile casei și soții exemplare. Mătăsăreanca este o poreclă. Așa am apucat-o.
Florica. Străbunica mea. Are șase copii. Niciunul nu a văzut-o vreodată plângând sau plângându-se. Își ține bărbatul în straie impecabile. Îl îmbracă diferit dimineața și la prânz (doar e șef de gară). Totul e scrobit. Copiii sunt ca din cutie. Fetele ajută, băieții ajută. Toți fac lecții, toți se joacă, toți au timp de gospodărie. Fiecare după puteri. Toți își amintesc disciplina și organizarea din casă și mesele bogate și Sărbătorile. Floricăi îi ies din mână rochii, broderii, mileuri, cămăși bărbătești. Se plimbă duminica până la Ada-Kaleh și își face provizii de rahat și cafea și mirodenii. Toți cei 5 copii ai ei pe care i-am cunoscut vorbesc despre ea cu dragoste și rostesc cu sfială: ,,mămica”.
Maia. Bunica mea. Elena. Singura din cei 6 copii ai familiei ce a bătut din picioruș la propriu și la figurat. A făcut doar ce a vrut, i s-au permis toane și ochi dați peste cap în familie. Nimeni nu știe cum. Citește non-stop, învață, brodează, studiază povești ale motivelor tradiționale oltenești. Este o frumusețe în perioada interbelică. Se căsătorește cu un boier. Din dragoste. Este de o eleganță rară, poartă ciorapi cu dungă, nurci, vulpi polare, perle, rubine, safire. Are cei mai albaștri ochi din lume. Un albastru cu lame de oțel în el. Mă iubește și îmi povestește cum l-a cunoscut pe Măria Sa Regele Mihai. Îmi spune toată copilăria că ceea ce văd în jur e doar un vis urât. Mă duce la Biserică știind că e interzis și îmi spune că dacă este o problemă cu asta vine ea la școală. Imediat după război este obligată să divorțeze fictiv de soț și să stea despărțită de el pentru a nu ajunge la închisoare. Este cochetă până închide ochii. Îi văd perlele și cataramele aurii de la pantofi și acum. ,,Stai dreaptă” mă înghiontește.
Ia. Maria. Sora mijlocie. Văduvă de război. Mă divinizează. Singura persoană care m-a iubit în lumea asta fără să mă judece nici măcar o dată. De partea mea orice aș fi făcut. Cineva e de vină. Altcineva. Nu Scarlett. Mă minunez și eu care sunt sigură că eu am făcut ,,nefăcuta”. Îmi veghează somnul. Îmi face cacao cu lapte. Mă întâmpină. Mă dezbracă. Se minunează de mine în fiece zi.
Dida. Sora cea mare. Alexandrina. Văduvă de război. Conduce cu mână de fier o grădiniță. E contabilă. Îmi dă să fac 514 exerciții de adunare și scădere zilnic. Când greșesc un exercițiu, pune mâna pe telefon și spune: ,,Adriana, fi-ta nu știe nimic”. Mi se face rău. ,,Ba știu”. ,,Mai vedem”. Mă plimbă în tot Bucureștiul, îmi arată toate clădirile și îmi spune toate poveștile cu toți regii României. Ascultă Europa Liberă. Adoră zicala: ,,Știi ce-au făcut turcii la ’77? Au mâncat bătaie- …ai grijă!” Spune Hansel și Gretel ca nimeni alta și citim Frații Grimm toată ziua. Îmi fixează ștacheta un milimetru mai sus în fiecare zi. Ieri ai putut. Azi mai poți? Ai greșit? Mâine nu mai greșești. Știi bine. Știi foarte bine. Își dorește să-l mai vadă pe Regele Mihai măcar o dată. Nu apucă, deși prinde Revoluția. La 40 ani i se spune că are o boală cardiacă gravă și că mai are trei-patru ani de trăit. Pufnește și mai trăiește 35. Prepară mâncăruri puține, dar dumnezeiești. Este cea mai mare dintre cei șase frați. Toți o iubesc ca pe soare. Știe tot. Descurcă tot.
Adriana, mama mea. Mama mea este cea mai frumoasă mamă din lume. Are ochii verzi, este roșcată și chinuitor de inteligentă. Este sprijinul meu și stâlpul meu. Atunci și acum. Are o gropiță sub ochiul drept pe care a moștenit-o și fiul meu cel mic. Este veselă și optimistă. Nu îi scapă nimic și află oricând tot. ,,Toată viața am fost cu o secundă mai inteligentă decât orice partener de discuție am avut”. Este incisivă. Mă învață că ,,orice minune ține trei zile”și mă ajută să descopăr că după azi e o altă zi. Este un parapet împletit din susținere și lumină. Este sursa mea de sevă.
Paulina. Stră-străbunica mea paternă. Moașă școlită la Szeget. Cea mai bună din promoția ei. Are o meserie, ca femeie, și asta nu e puțin. Este iubită de întreg comitatul. Nu e doar moașă, e și felcer. Dădea femeilor ce nășteau o putere anume. Sigură pe sine în orice secundă. Cuprinzătoare. Generoasă. Puternică: moale și aspră. Cum cereau vremurile.
Marișca. Străbunica mea paternă. Dragostea ei pentru mine are gust de pâine din cuptor în formă de rândunică. Rândunica are ochi din bob de piper. Pâinea e caldă și sufletul Marișcăi e și mai cald. Tulaaaaai! îi țipă inima când mă vede, o dată pe an. Cea mai harnică femeie de pe lângă Ineu era Marișca. Se lua la întrecere cu orice bărbat în holdă, la făcut snopi. ,,Niciunul nu mă întrecea” (râde). Are poale multe Marișca și mă lasă să fac ,,tupa” în camera cea bună, peste plăpumi. Își ține banii legați în nod în batistă și îmi aduce rudiță din târg, joia. “Ce să-ți fac azi?”, mă întreabă. “Fă-mi pâiniță, bunico!”
Cristina. Bunica mea paternă. Femeia-,,berbec” ce ține casa ireproșabil. Domoală, bună, caldă. Îmi aduce struguri stafidiți iarna. Îmi face tort de ziua mea și îl pune la șeful de tren să ajungă întreg. Îmi face trandafiri din fursec cald. Îmi revarsă mângâieri din ochi. Îmi spune povești cu bunica ei. Îmi povestește cum era la Izoi când era tânără, în vârf de munte. Are un păr divin, ușor ondulat care stă așa cum îl pui. Face seri de familie cu semințe de dovleac coapte și floricele. Este acolo pentru oricine, orice s-ar întâmpla.
Sunt un copil crescut de un sat.
Tandrețe, tenacitate, hotărâre, hărnicie, fermitate, căldură, siguranță, încredere, feminitate, loialitate, consecvență, credință, sinceritate, entuziasm, optimism, adaptabilitate, perseverență, cutezanță, altruism, dârzenie, dăruire, instinct, convingere, respect, sensibilitate, chiverniseală, inițiativă, organizare, vulnerabilitate, prietenie, consecvență, profunzime, independență, atașament, empatie, energie, echilibru. Toate puterile lor, în mine. Azi, femeile din neamul meu au lumină pe ele pentru că le-am povestit lumii. Și, luând bucăți de viață și vise și credință și zbateri și înalturi, m-am povestit pe mine.
Citește și: