În următoarele 5 minute vei afla:

– Ce le transmitem celor mici când nu ținem cont că au obosit.
– De ce e improbabil să treacă de la TikTok la Slavici.


Am 15 ani, port blugi și un tricou alb. Sunt așezată pe șinele de tren, care vibrează imperceptibil. Eugen are tot 15 ani și ochi verzi, firele de iarbă sunt uscate de căldura copleșitoare. E vară, vacanța de vară. Ascultăm amândoi Nirvana. Aerul miroase a metal fierbinte și a tren, iar eu închid ochii și încep să număr: 10, 9, 8… Inima îmi bate repede, Eugen îmi spune să mă dau la o parte. 7, 6, 5. Vibrația șinelor mă face să mă simt vie. E jocul nostru preferat, zilele astea. 4, 3, 2, 1. Sar. Trec un minut sau două, iar trenul zboară în viteză pe lângă noi, ”smells like teen spirit”. De cele mai multe ori, doar punem monede pe șine și așteptăm să vedem dacă trenul le va turti. Cad pe lângă, de regulă. Dar, uneori, se turtesc. Nu folosesc la nimic, însă noi le îngropăm în parc și ne promitem că vom veni după ele când ne facem mari.

Suntem mari, nu ne-am întors niciodată, nici nu mai știu unde e acea comoară a noastră. E dovada că am trecut împreună prin niște ani dificili și ciudați, frumoși și complicați. Azi, Eugen locuiește într-o țară nordică, eu sunt mamă și cred că aș muri instantaneu dacă aș afla că fiul meu face 10% din prostiile pe care le-am făcut eu în adolescență. E o vârstă vulnerabilă. Struțo-cămile, nici copii, nici adulți. Perioada începe imprevizibil, cu toane, închidere în sine și multă, foarte multă nesiguranță. Privirile tuturor par ațintite asupra ta, ai vrea să fii foarte vizibil și invizibil, în același timp. Forțezi mâna destinului, vrei să dovedești ceva, cuiva, fără să știi ce sau cui. Ai nevoie de confirmări: îți meriți locul într-o lume pe care o cam disprețuiești, dar pe care o adori pentru că e plină de promisiuni. Habar nu ai ce vrei, de fapt, dar știi sigur că vrei ceva. Schimbările din creierul tău sunt reale, chimice și te dau peste cap. O nebuloasă care poate duce spre orice. Inclusiv spre jocul de-a statul pe șine când se apropie trenul. Scapă cine poate.

Stai în banca ta!

Școala e terenul de joacă impus de societate. Zilnic, câteva ore de reziliență și descoperiri. De sudat relații sociale, de testat limite, de tatonat iubiri timide. De luat note, de pus etichete pe caiete și nu numai. De privit știrile de la televizor, care anunță vacanțe inoportune și dispariția vacanțelor pe care le așteptai. Dar vin teste, teze, aglomerate și precipitate de perioadele de învățare în sistem fizic. Copiii noștri petrec 6, 7 ore cu masca pe față, în timp ce profesorii grăbiți le toarnă informații pe gât cu o pâlnie nemiloasă. Nu mai contează cine a înțeles sau nu materia, cine a apucat să noteze sau nu, important e să se bifeze programa. La vârsta cea mai vulnerabilă dintre toate, când copiii noștri spun că au obosit, le mai punem un test. Dacă iau note mici, ne îngrijorăm, dar nu avem soluții. Nici noi, nici profesorii lor. Au obosit. Vin după doi ani în care i-am ținut izolați sau le-am servit libertate cu lingurița. Doi ani în care au preluat grijile noastre, temerile, frica de boală, de sărăcie și în care i-am învățat să nu mai dea mâna, ci să se atingă cu cotul. 

Le-am spus că vaccinul salvează sau îi lasă infertili, după caz și credințe, apoi i-am trimis să învețe împreună. Nu mai avem timp să ținem cont că sunt la vârsta la care se pot juca pe șinele trenului, le-am spus grăbiți să se descurce care cum pot și să vină acasă cu note onorabile. Unii dintre ei au pierdut oameni dragi, dar și moartea e pe repede înainte. S-a banalizat, cumva, e o cifră din statisticile care apar la televizor. Pandemia e ceva real sau ceva imaginar. După caz și credințe. Școala e un loc unde învață cine poate, profesorii au obosit, copiii au obosit, ministrul învățământului știe mai bine: let them eat cake. Dascălii pun în punguțe Ikea teste de salivă, pipete și cornete din hârtie. Sănătatea mentală a copiilor noștri devine un moft, o fiță ridicolă, sistemele nordice de învățământ ceva mai distant decât vârful unui aisberg. Ne pândește un val 5, așa că înghesuim în ultimele săptămâni sau zile de grație tot ce putem înghesui, fără să mai ținem cont cine a apucat să urce în trenul metaforic al învățării și cine a rămas în urmă. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Unde sunt zăpezile de altă dată?

În aer plutește multă dezamăgire: copiii nu mai sunt ce au fost. Nici părinții. Nici actul didactic. Life must go on. Psihologii ne avertizează că suntem în toiul unei traume colective, dar postăm pe rețelele sociale poze cu zâmbete largi și avem, în continuare, pretenții academice de la o masă amorfă de copii care se prefac că sunt bine. Mă întreb cu ce lecție vor ieși din toată povestea: pe lângă formulele complicate de la matematică, ce înțeleg ei despre lumea în care trăiesc. 

A fi vulnerabil e o idee foarte proastă, rămâi în urmă. 

A spune că ai obosit nu duce la nimic bun, mai bine strângi din dinți și mergi înainte. 

A cere ajutor când nu înțelegi sau te simți depășit arată că ești un looser sau o divă. 

Temele și testele se dau din subiecte de olimpiadă, pentru că noi avem copiii cei mai deștepți din lume. Nu ne-am mulțumi cu mai puțin. Perspectiva unui copil mediu, sănătos și echilibrat (cât se poate la vârsta asta!) ne lasă reci. Suntem uimiți că nu citesc, dar ștergem de praf Mara de Slavici și o punem să concureze cu TikTok, într-o fractură logică de proporții abisale. Lumea se schimbă, școala rămâne aceeași, implacabilă ca figura domnului Sorin Câmpeanu, când anunță decapitarea vacanței intersemestriale. #rezist. #saumăprefac. 

Sănătatea emoțională nu e un moft, nici o fiță, copiii noștri nu sunt nici looseri, nici dive. Sunt cei care vor prelua frâiele lumii ăsteia într-o bună zi, formați așa cum le-am permis noi să se formeze. Unii părinți, poate chiar prietenii noștri, aleg să plece din țară și să le dea o șansă celor mici într-un sistem de învățământ adaptat vieții reale. Noi, cei care rămânem, privim debusolați spre un sistem care ne calcă în picioare copiii și dascălii, liniștea personală și șansa învățatului din plăcere, din pasiune, din curiozitate. O mașinărie învechită și infernală în care li se neagă copiilor dreptul de a învăța din greșeli, de a fi autentici sau de a da cu bățu-n baltă fără să simtă că și-au ratat destinul. Și li se neagă, de asemenea, dreptul de a-și trage sufletul într-o perioadă în care vorbim tot mai mult și tot mai des despre burnout. Poate că apatia, lipsa de chef și retragerea în virtual sunt modul lor de a spune că nu mai găsesc motivație și energie pentru că și pe ei i-au afectat acești ultimi doi ani.

Ai un copil plictisit și obosit, fără chef de învățat și care habar n-are ce-i place? Bine ai venit în club! Sper să iasă din perioada asta cât mai puțin șifonați cu toții, cu cât mai puține numărători inverse pe șinele de tren și cu cât mai multă empatie posibilă într-o societate în care contează mai mult nota decât înțelegerea sau senzația că poți schimba ceva în bine. Ar fi urmat vacanța intersemestrială. Cea în care pui cap la cap ce-a fost și-ți faci planul pentru ce urmează. Cea în care te duci la schi, pentru că sportul contează și el nu se mai face în școli. Ori cea în care, poate, descoperi o carte care chiar îți place sau speri să ningă pentru un derdeluș improvizat în parc. Vacanța în care nu ți-e teamă de note. Va dura o zi, improvizată, pe 24 ianuarie.

O zi plăcută în continuare!

Citește și:

Calmează anxietatea copilului tău în 30 de secunde

Cum ne învățăm copiii să-și comunice corect nevoile

Author(s)

  • Ruxandra Rusan

    Jurnalist, editorialist Thrive Global România

    Ruxandra Rusan a lucrat în presa scrisă, radio, televiziune și, mai nou, în online. Este practician NLP și pasionată de psihologie. A avut ocazia să intervieveze personalități din diferite domenii și să învețe de la fiecare câte ceva. Crede că fiecare încercare prin care trecem ne ajută să ne vindecăm de ceva care ne apasă sufletul. Este și mama unui adolescent, iar asta vine cu un proces interesant de redefinire.