În următoarele 7 minute vei afla:

– Care este cea mai importantă relație în procesul învățării și de ce profesorii ar trebui să încurajeze dependența și nu independența.
– Care sunt etapele unei secvențe firești de dezvoltare la copii.  


Te-ai gândit vreodată ce înseamnă școala pentru tine? Care sunt primele cinci cuvinte, expresii cu care asociezi școala?

Intuiesc că unii dintre clienții mei din procesele de psihoterapie ar răspunde: ”premiant/ă”, ”fără nici o grijă”, ”rușine și frică”, ”prieteni pentru o viață”, ”umilință”, ”clasă la subsol, care era în renovare”, ”soțul/soția mea”, bullying (un termen pe care nu-l știau atunci, dar îl recunosc acum), ”profa/proful de…” (ziceți voi: mate, istorie, psihologie, engleză, sport, cu o valență atât pozitivă, cât și negativă), tabere și libertate, fumat/băut/distrat, ”un coșmar, nu m-aș mai întoarce niciodată” sau ”cea mai bună perioadă din viața mea”. Bineînțeles că și alte răspunsuri asociative sunt posibile și ne-ar aduce tuturor fie un zâmbet în colțul gurii, fie un fior pe șira spinării sau un ridicat indiferent din umeri. Și cu siguranță, dacă ne gândim pe bune la NOI înșine în scoală o reacție emoțională puternică se trezește în noi. De ce? Din două motive:

În primul rând, la o simplă căutare în DEX, mi-au atras atenția următoarele aspecte și sunt MULTE, care definesc școala: este o instituție de învățământ publică, o clădire, totalitatea elevilor și a profesorilor, izvor de cunoștinte și învățături, sistem de formare și instruire și “școala vieții”, adică totalitatea cunoștintelor, experiențelor, aptitudinilor acumulate de cineva în viață. Atât de multe elemente laolaltă, care depind unele de altele, care ne formează pe noi adulții de azi și în care formăm legături relaționale puternice și semnificative cu impact pentru tot restul vieții noastre.

Apoi, în al doilea rând, etapele de școală din perioada 6-7 ani până la 18-19 ani coincid cu două dintre etapele fundamentale de dezvoltare, conform teoriei lui Erik Erickson, despre cum se întâmplă dezvoltarea noastră psihosocială. Un stadiu important, conform acestei teorii, este cel între 6 și 12 ani, când miza este dezvoltarea unui sentiment de competență versus inferioritate. Ne amintim cu toții, nu-i așa? Este vorba despre perioada în care învățăm să comparăm mulțimile și să ne comparăm între noi, sau să fim comparați cu ceilalți. Cine n-a fost comparat să ridice mâna! 

Cei mai mulți clienți de-ai mei recunosc, cu tristețe și durere, că au trăit ani de zile în umbra lui: “Da’… X-ulescu cât a luat?”. Sunt și clienți care mărturisesc, cu timiditate, că n-au fost comparați, însă ei înșiși s-au comparat și au “ieșit constant pe minus”. Pentru că, între 6 și 12 ani, este esențială intervenția adulților (profesori, părinți) pentru a-i ghida pe copii și pentru a-i sprijini să se bucure pentru tot ceea ce le reușește și să se manifeste, să exprime, să plângă pentru ceea ce nu le reușește. Adică să-și accepte și să-și recunoască competența și să-și accepte și recunoască incompetența. Pericolul din acest stadiu de dezvoltare este faptul că se poate pierde încrederea și sentimentul că-ți poți dezvolta, cu suficientă relaxare, o anumită competență și pot apărea primele manifestări de auto-sabotaj. De fiecare dată când lucrez în cabinet cu un client care vine cu o problemă de încredere în sine “poposesc” cu explorarea și procesarea emoțională și în această etapă de dezvoltare.

Și tot în perioada școlii, în timpul liceului, ne aflam conform aceleiași teorii a lui E. Erickson în etapa identitate versus confuzie de rol. Este etapa în care se formează “crema” operațiilor gândirii: generalizarea, abstractizarea, sinteza și analiza, strategiile de rezolvare de probleme, gândirea critică. În același timp, este perioada în care întrebările “cine sunt eu” și “ce fel de om vreau să fiu” capătă forme și contururi diverse (de la haine, la limbaj, la preferințe și asocieri sau identificări cu anumite valori și culturi). Este perioada în care, în ciuda intensei căutări de sine și a nevoilor covârșitoare de autonomie și independență, avem în continuare nevoie de cineva care să creadă pe bune în noi, să ne vadă, să ne placă și să ne ghideze către viitor. 

Pentru cine a avut un mentor, un profesor, o rudă, poate în cazul fericit un părinte care i-a oferit sprijin și încredere într-o anumită direcție în timpul liceului o fi fost mai lin drumul? Posibil… imaginează-ți o luminiță sau o rază de lumină care străbate un traseu sau un tunel. Cu toții ne căutăm ”luminițele” și resursele și este perfect normal să funcționăm așa.

Una dintre ideile moderne în lumea parenting-ului (pe care am descoperit-o recent) este cea a lui Gabor Mate în cartea Cum să ne păstrăm copiii aproape, care pune în centrul educației și al învățării relația de atașament (cu părintele și profesorul). Iar subtitlul acestei cărți este, practic, rezumatul rezumatului cărții: De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii. Este una dintre cărțile în care am și subliniat atât mental, cât și cu creioanele culorate, foarte-foarte multe idei. 

Pe scurt, avem următoarele aspecte/ipoteze:

  • La baza unei dezvoltări firești psiho-emoționale a unui copil stă relația de atașament cu părinții săi. Copiii ai căror părinți/profesori sunt (sau au fost) indisponibili se orientează mult prea mult către grupul lor de egali (colegii și prietenii lor) și încearcă de acolo să-și îndeplinească nevoile de ghidare, validare, recunoaștere.
  • Focusul lui Gabor este să aducă la lumină ideea că, de fapt, “parentingul este o relație”, în care instinctul și acordarea (attunement) la nevoile emoționale ale copilului trebuie să primeze, în defavoarea teoriilor care susțin dezvoltarea unui set de deprinderi și abilități ale copilului. Iar ordinea unei “secvențe firești de dezvoltare” are următoarele etape: atașamentul, maturizarea și abia apoi socializarea.
  • Independența pe care mizăm atât de mult în zilele noastre “este fructul maturității. Treaba noastră ca părinți esti să fim atenți la nevoile de dependență ale copiilor”. Cu alte cuvinte, nu putem ajunge la independență refuzând dependența. Doar atunci când nevoile de dependență sunt împlinite putem începe căutarea independenței!

Si, de asemenea, “profesorii ar trebui să încurajeze dependența. De fapt, tocmai acei profesori care-și încurajează elevii să se bazeze pe ei sunt cei mai eficienți în a susține ulterior independența.”

Și știți ce am observat în multe dintre procesele de psihoterapie ale clienților mei legat de împlinirea nevoii de atașament în școală? Cum mulți își amintesc ÎNCĂ, cu emoție și căldură, de relația și legătura pe care au avut-o cu un prof/ă (mulți chiar păstrând relația și fiind încă prezenți în viața respectivului profesor). Și, într-adevăr, pe fundamentul acelei relații, unde se simțeau apreciați, validați, văzuți, erau importanți, susținuți, ghidați (cam ca în cea mai frumoasă relație romantică, conform vremurilor moderne, nu-i așa?) clienții mei “performau” și învățau. Pentru unii performanța a însemnat ulterior facultatea de politehnică, și ulterior un doctorat și o carieră de cercetător în afara țării, pentru un alt client “aceea era singura oră, singura doamnă la care eram atent; care-mi plăcea; unde mă simțeam bine și de la care nu chiuleam niciodată”.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


La polul opus, am întâlnit în poveștile clienților mei (prea) multe experiențe dureroase, umilitoare, rușinoase din relațiile dintre ei și colegii sau profesorii lor. Mulți au suferit sau mai bine spus am suferit de bullying (nu știam atunci că se numește așa). Exemple sunt coșmarurile sau visele repetitive ale unor clienți care sunt localizate fie în momentul BAC-ului, fie în clasă, în bancă, și începeau cu strigatul catalogului sau faimoasa replică “scoateți o foaie de hârtie”. Alte coșmaruri sunt despre a fi urmărit/ă de alții, ridiculizat, batjocorit sau, pur și simplu, a fi invizibil. Această invizibilitate putea să doară la fel de mult ca și agresiunea sau hărțuirea, chiar dacă uneori nu era vizibilă cu ochiul liber.

În măsura în care avem flash-uri din trecut, invazii de emoții și trăiri, coșmaruri și anxietate, este posibil ca toate aceastea să se contureze într-o rană emoțională nevindecată aidoma unui “schelet aflat in dulap”, peste care nici anii, nici praful, nici uitarea, nici negarea sau detașarea să nu fi făcut mare lucru. Consider că acestea ar fi bine de adresat într-un proces de terapie sau consiliere psihologică.

La ce să fim atenți și ce avem de făcut azi legat de subiectul școlii?

Noi, cei care ne creștem și ne educăm copiii, cred că avem mai multe resurse ca oricând și uneori prea multă presiune ca să fim alături de copiii noștri într-un mod care să le permită să fie ei înșiși, independenți în mod autentic și suficient de maturi. Din punctul meu de vedere, ca specialist, cartea lui Gabor Mate, despre care aminteam, mi se pare un excelent punct de plecare pentru părinții zilelor noastre. Un punct de plecare pentru a-și pune întrebări, a fi curioși, a se uita cu alți ochi (cei ai sufletului) la copilul lor și la nevoile lui/ei.

Noi, cei care nu avem copii în realitate, ne avem pe noi înșine, nu-i așa? Și mai avem relațiile noastre apropiate și îi avem pe copiii fraților noștri, prietenilor noștri, de care ne putem atașa și pe care îi putem ghida. Și când zic că ne avem pe noi înșine mă refer și la (din ce în ce mai cunoscutul) concept de copil interior. Ea cea mică, eu cel mic, care am fost și în școală, adică “suma experiențelor noastre, bune și rele, întipărite în copilărie, pe care le-am trăit alături de părinții noștri și de alte persoane importante” (Stefanie Stahl, în cartea Vindecarea copilului interior). 

Oricum am defini și ne-am uita la rănile și suferințele noastre emoționale, traumatice, neprocesate și nevindecate, uneori numindu-le:

Câteva direcții de explorat și integrat în relația cu noi înșine, cu aplicații și în contextul procesării experiențelor dificile din școală sunt următoarele:

  • Cultivă-ți deschiderea și curiozitatea, prin orice mijloace! Oare ce ne bucură mai mult, ne liniștește mai tare, ne alină mintea și îngrijorările decât momentele de joacă, explorare, “prosteala”, când ”dăm în mintea copiiilor”? Dansează, desenează, colorează, scrie, vorbește, cântă, imită, gătește, ca și când partea din tine mic/ă se simte în voie și are voie să se exprime!
  • Lucrează constant la o bună relație cu tine însuți/însăți și cu ceilalți! Este dovedit științific că un bun suport social face diferența și ne susține în momente de cumpănă! Și avem nevoie, în același timp, să ne simțim bine cu noi, în timp ce avem relații bune și cu ceilalți!
  • Fii conectat la busola ta interioară, emoțională și investește în tot ce-ți aduce un strop de auto-reglare în plus. Psihoterapie, dezvoltare personală, journaling (scris zilnic sau constant), meditație, mișcare, yoga și stretching, citit, învățat ceva nou, orice te susține să te ții și să te conții cu blândețe și fermitate.

Și vorba scriitorului irlandez George Bernard Shaw: “If you can’t get rid of the skeleton in your closet, you’d best teach it to dance” (Dacă nu poți scăpa de scheletul din dulap, mai bine îl înveți să danseze).

Citește și:

Școala cu plăcere: metode inventive în educația tradițională

Tu ”plantezi” anxietate în copilul tău?

Author(s)

  • Ioana Elena Dăncescu

    psihoterapeut

    Ioana Elena Dăncescu este psiholog psihoterapeut și crede cu tărie că: ”Ceea ce simțim, simțim”, iar de aici vine frumusețea vieții, și că oamenii sunt buni și frumoși în esență. Ca psihoterapeut, are o experiență de 12 ani (a lucrat constant în cabinetul său, Terapia Funcționează din 2009) și are o abordare oarecum integrativă despre ce înseamnă funcționarea noastră psihică sănătoasă, care este pe scurt obiectivul fiecărui caz sau proces de terapie cu care lucrează. Cel mai mult se regăsește în zona de psihotraumatologie (recunoașterea și vindecarea traumelor psihice), cu aplicații punctuale din terapii scurte, cognitiv comportamentale, terapie sistemică (lucrează cu adulți și cu cupluri), folosind tot soiul de metode: constelația intenției, EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing – Desensibilizare și Reprocesare prin Mișcări Oculare) sau Compassionate Inquiry (alături de Dr. Gabor Mate). Este o persoană activă, energică, organizată și se implică în proiecte cu sens pentru sine și pentru ceilalți. Crede că, la momentul potrivit, psihoterapia funcționează. O găsiți pe www.terapiafunctioneaza.ro și în cadrul asociației în care s-a format în terapia traumei, Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei www.istt.ro