În următoarele 5 minute vei afla:
– În ce sens ne poate ajuta eșecul să ajungem la fericire.
– Unde poți ”evada” când n-ai voie să ieși din casă.
Thrive Global: Ce te face să te dai jos din pat în fiecare dimineață?
Delia Robescu: Iubesc viața! Ce motiv mai puternic de atât aș putea avea să mă motiveze să mă trezesc dimineața? Și-mi iubesc viața fix așa cum e, plină de suferințe, pierderi, greutăți, dar și miracole la tot pasul. Sunt recunoscătoare că sunt încă în viață, anul trecut am pierdut două persoane dragi, pe mama și pe sora mamei, mătușa mea, și aș fi zis că nu voi putea supraviețui unor asemenea pierderi. Dar iată, sunt aici și încă mă pot bucura de frumusețea fiecărei zile, chiar dacă port cu mine și suferința acum.
TG: Cum prioritizezi lucrurile când ai multe de făcut?
DR: E simplu, întotdeauna am o agendă frumoasă (îmi plac mult agendele) și îmi notez acolo tot ce am de făcut pe parcursul zilei. Îmi notez și sarcinile personale, nu numai cele legate de job. Cele personale au întotdeauna prioritate sau cel puțin încerc să le echilibrez un pic. Le intercalez printre urgențele de la job. Pe măsură ce le rezolv, le bifez, îmi dă un sentiment de satisfacție enorm. Și dacă la sfârșitul zilei nu le-am rezolvat pe toate, mă iert, mă eliberez de sentimentul de vinovăție (care până acum câțiva ani „mușca” din mine) și am grijă ca a doua zi să le rezolv înaintea celor care apar între timp.
TG: Care e secretul tău pentru o viață mai bună?
DR: Am mai multe secrete. Dar poate cel mai important ar fi că existența m-a învățat că, pentru a supraviețui, ba mai mult, pentru a fi împlinită, e nevoie să mă concentrez întotdeauna pe lucrurile bune din viața mea și să văd în fiecare situație, mai ales în cele grele, o oportunitate de creștere, de maturizare, de evoluție, nu o nenorocire. Apoi, am grijă să mă înconjor de iubire. Să o împart cu multă generozitate, dar și să o primesc cu inima deschisă. Și, mai ales, să mi-o ofer, lucru pe care l-am ignorat o bună parte din viața mea. Și apoi, dacă mă iubesc, fac și lucrurile acelea care țin de un stil de viață sănătos: mănânc echilibrat (asta înseamnă că mănânc și ciocolată), fac mișcare (fitness, yoga, dar nu numai), îmi fac timp pentru lucrurile care îmi bucură sufletul.
TG: Când simți că ești prea stresată sau prea copleșită de viață, ce faci ca să ieși din acea stare?
DR: În primul rând, accept acea situație. Îi dau voie să fie, fără să mă împotrivesc. Atunci când mă opun, nu fac decât să-mi consum energia și astfel să nu mai pot continua. Da, sunt aici, trăiesc această experiență cumplită, dar știu că nu va dura o veșnicie. Toate trec… Apoi, iau fiecare zi cum vine, fără să mă gândesc la viitor, fără să-mi construiesc scenarii, care, de cele mai multe ori, se transformă în scenarii de groază. În situațiile cumplite de viață (și da, am avut momente cumplite, am trecut prin experiențe foarte dure, un divorț – acesta s-a dovedit a fi floare la ureche pe lângă ce a urmat, accident de mașină cu fiul meu, pierderea mamei și a mătușii mele) am încercat să văd întotdeauna partea bună a lucrurilor (și credeți-mă, în orice lucru rău, există o parte bună, nu le poți separa, e principiul yin și yang din tradiția străveche chinezească).
TG: Cum scapi de gândurile rele? Ce-ți aduce optimismul, mai ales în această perioadă?
DR: De gândurile rele scap cu recunoștință. Pur și simplu când îmi încep ziua amintindu-mi toate motivele pentru care sunt recunoscătoare (inclusiv faptul că sunt încă în viață), se schimbă energia întregii zile. Serios, poate suna clișeistic, dar recunoștința chiar funcționează și îți poate schimba viața. Prezența mă ajută, de asemenea, să scap de gândurile întunecate. Încerc să fiu 100% prezentă în viața mea. Fără să mă las furată de ce nenorociri s-ar putea întâmpla. Sunt aici și acum să fac tot ce pot mai bine pentru a îndrepta lucrurile. Și am încredere în Dumnezeu. Mă ajută enorm faptul că mă simt protejată în permanență și accept faptul că orice s-ar întâmpla este spre binele meu cel mai înalt.
TG: Care este pentru tine semnalul de alarmă că ai pus prea multă presiune pe tine, că ai ajuns la capătul puterilor?
DR: E simplu. Când încep să fiu foarte dură cu mine. Când încep să-mi fac rău. Când uit să fiu blândă cu mine. Când nu mă mai ascult și îmi amuțesc sufletul, pentru că am treburi mai importante de făcut. Nimic nu e mai important decât liniștea din mine. Când începe să mă coste liniștea mea interioară, știu că deja plătesc prea mult. Și nu merită.
TG: Ce sfat ți-ai da ție, cea de la 20 de ani?
DR: Oh, Doamne, eram atât de dură cu mine la 20 ani… M-aș lua în brațe și mi-aș spune că perfecționismul meu o să-mi aducă multă suferință. M-aș sfătui să-mi doresc în permanență să fiu mai bună, dar nu cea mai bună. Să visez mult, să muncesc cu plăcere și să las universul să uneltească întru împlinirea dorințelor. Mi-aș spune să mă iubesc mai mult și să nu-mi mai calc sufletul în picioare. Mi-aș spune că frumusețea este relevantă în măsura în care îți oglindește sufletul și că sunt frumoasă! Mi-aș spune să nu mă sperie faptul că voi îmbătrâni, că o femeie nu-și pierde valoarea odată cu vârsta, ba dimpotrivă. Că vorba aceea, ce n-ai trăit la tinerețe nu vei trăi nicicând nu e adevărată. Că nu e niciodată prea târziu. Că la 45 ani voi face lucruri pe care la 20 nici nu le visam.
TG: Spune-ne o mică schimbare, pe care ai făcut-o în viața ta, ca să te conectezi mai bine cu ceilalți.
DR: Toată viața mea am fost o persoană empatică. Dar genul acela care suferea pentru orice nedreptate din lumea asta și care și-ar fi dorit să salveze orice ființă de pe planetă. Care intra în povestea fiecăruia și suferea cot la cot cu persoana aceea, fie că era cunoscută, fie că era doar cineva despre care auzise. La sfârșitul zilei, eram epuizată fizic și psihic, plânsă și fără energie. Apoi am făcut acea mică schimbare care s-a dovedit salvarea mea și, ca o consecință, o mai bună conectare cu ceilalți. Am ales să mă salvez întâi pe mine pentru a-i putea ajuta pe ceilalți. Ca atunci când ești în avion și e o situație de urgență și trebuie să-ți pui tu masca de oxigen înainte să i-o pui copilului. Și asta a însemnat să mă lupt doar cu ce pot schimba și să-mi redirecționez atenția dinspre sursele care îmi furau energia. Nu zic că nu mă mai interesează suferința celorlalți, dar nu mai încerc să salvez planeta. Îmi vindec traumele și fac lumină, apoi ajut cât pot din spațiul în care sunt. Și în niciun caz nu mai insist să ajut oamenii, mai ales dacă ei nu mi-au cerut ajutorul. Și funcționează!
O altă mică schimbare pe care am făcut-o (de mai puțin de un an) a fost să intru în tainele yoga și să înțeleg că aceasta nu este (doar) o modalitate de a face mișcare. Este un fel de a fi. Este felul în care intri în armonie cu tine (trup, minte și suflet) și cu întreg universul. De a oferi și de a fi recunoscător față de tot ceea ce ne înconjoară. Acum opt luni m-am înscris la un curs de profesori de yoga (la Fitness Scandinavia), fără să fi avut nicio experiență anterioară în yoga, era micul meu proiect de dezvoltare personală, ceva ce făceam pentru sufletul meu. După ce am absolvit cursul (după șase luni) și am devenit instructor de yoga, am spus că nu cred că voi preda yoga, nu mă vedeam încă în postura de profesor. Apoi am înțeles că aceasta este o cale de a împărtăși cu ceilalți o stare de bine. De a oferi bucurie celorlalți. Acum îmbrățișez și această latură a mea și ofer cu toată dragostea ceea ce mi s-a oferit la rându-mi. Așa că, iată, am început să am primele ore de yoga online. Și e minunat să aduc un strop de bucurie și liniște în aceste zile ciudate.
TG: Faci ceva anume ca să-ți menții concentrarea?
DR: Depinde despre ce concentrare vorbim și în ce scop o folosim. La muncă sunt foarte dedicată, așa încât nu am nevoie de cine știe ce artificii pentru a mă concentra. În viața de zi cu zi, mă concentrez pe partea pozitivă a lucrurilor, ori de câte ori observ ceva negativ, contrabalansez cu o perspectivă pozitivă. Ceea ce pot să spun că fac special, dar nu pentru a-mi menține concentrarea, ci pentru a intra într-o stare de liniște, este să meditez. Această perioadă de carantină m-a ajutat mult să meditez zilnic. Văzusem un citat pe Facebook care spunea că dacă nu poți ieși afară… mergi în interior. Și asta fac, în fiecare dimineață, 20-30 minute, fac o meditație ghidată, online, alături de profesoara mea de la cursul de yoga, Denis Dochioiu, și un grup de oameni frumoși. Și am descoperit că poți să meditezi și să ai o stare interioară de pace, chiar dacă îți trec o mie de gânduri prin cap. Devii propriul observator al gândurilor tale, nu te mai identifici cu ele. Tu rămâi într-un spațiu de liniște, chiar dacă în jurul tău e zgomot.
TG: Care e cartea care ți-a schimbat viața?
DR: Știi cum e, în fiecare etapă a vieții avem câte o carte preferată. Nu cred că există un om care să aibă o singură carte preferată. Pentru că, pentru unii, fiecare etapă poate veni cu o schimbare. Eu nu mai sunt cea de la 20 ani, nici cea de la 30, nici măcar cea de la 40 ani. Dar pot spune cu mâna pe inimă că am o carte pe care o citesc cu aceeași smerenie și dragoste de când am descoperit-o (mi-a dăruit-o bunica mea, mama tatălui meu, Mamama îi spuneam când eram copilă). Este “Jurnalul Fericirii” a lui N. Steinhardt și pe care o recomand din suflet, mai ales în această perioadă de izolare, mi se pare foarte potrivită. Putem privi această carantină ca pe o închisoare, și totodată ca pe o oportunitate extraordinară de a crește spiritual. Dacă îmi permiți, voi lăsa aici un citat din carte, care mi se pare foarte actual: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi” (N. Steinhardt). Cât de frumoasă revelația lui Steinhardt după o perioadă de retragere (forțată) din lumea exterioară!
TG: A existat un moment de cotitură în viața ta? Un moment în care ai simțit că ești în fața unei alegeri importante?
DR: Da, începutul trezirii mele spirituale a fost, culmea, când am fost pusă față în față cu… divorțul. A fost o decizie care mi-a zdruncinat viața la momentul respectiv, am considerat că este cel mai groaznic lucru care mi se putea întâmpla (pentru că fiul meu avea vreo patru ani și nu-mi imaginasem viața aceasta pentru el), dar s-a dovedit unul dintre cele mai benefice lucruri. A fost o binecuvântare deghizată, cum ar spune americanii. Acela a fost punctul zero al trezirii mele spirituale, atunci m-am descoperit, m-am valorificat, am aflat cât sunt de puternică și ce „zace” în mine.
TG: Când a fost ultima dată când ai simțit că ai eșuat și cum ai depășit momentul?
DR: Recunosc, nu prea am avut eșecuri în viață. Și, oricum, nu mai cred în noțiunea de eșec. Până nu demult eram o perfecționistă și acest lucru mă ajuta cumva să stau departe de eșec, în accepțiunea universală a termenului – aceea de a eșua să-mi ating un obiectiv, să-i spunem. Acum nu mai cred în eșecuri, ci doar în lecții. Dacă nu mi-a reușit ceva, încerc să intru în profunzimea situației și să înțeleg lecția din spatele acelei experiențe. La vremea respectivă, am perceput divorțul ca pe un eșec. Dar iată, s-a dovedit contrariul. Dacă fericirea mea era obiectivul, am reușit să-l ating cu ajutorul unui „eșec”.
TG: Care este ultimul lucru pe care îl faci seara înainte de culcare?
DR: Am mai multe lucruri care mă fac să-mi închei ziua împăcată. Nu adorm fără să-mi sărut copilul pe frunte (chiar dacă are 14 ani), apoi pe iubitul meu (nu tot pe frunte), apoi îmi iau un moment în care mulțumesc lui Dumnezeu pentru încă o zi, îmi spun rugăciunea (Tatăl nostru) și mă iert pentru tot ce am gândit rău despre mine în ziua respectivă (am încă tendința să fiu uneori aspră cu mine).
TG: Împărtășește-ne un citat care te motivează.
DR: „Religia mea este foarte simplă. Religia mea este bunătatea (Dalai Lama)”. Dacă este ceva ce apreciez cel mai mult la o ființă este bunătatea. Mi se pare cea mai de preț calitate umană. Și este ceva ce cultiv în permanență și care mă face să plâng de bucurie când o ofer, când mi-o ofer, dar și când o întâlnesc sau doar o observ. Îmi explodează inima de fericire!
TG: În ce momente ți-a folosit empatia și cum o cultivi?
DR: Am învățat să-mi folosesc empatia într-un mod cu adevărat constructiv. După cum îți spuneam mai devreme, aveam tendința să o folosesc exagerat până la punctul în care rămâneam fără energie. Acum, o împărtășesc cu fiecare persoană cu care intru în contact și cine mă cunoaște poate confirma. Sunt pur și simplu prezentă, ofer din spațiul inimii și de acolo nu ai cum să greșești. „Simt” omul și îi ofer ce are nevoie, nu ce cred că are nevoie, e o mare diferență. O îmbrățișare, un sfat, o vorbă, un zâmbet, ceva material dacă îmi cere (și dacă nu, ador să fac cadouri). Iubesc, deci empatizez.
Delia Robescu este mamă, jurnalist și instructor de yoga. Este redactor-șef al revistei Shape, iar sportul a ajutat-o să se echilibreze și să găsească o disciplină blândă și sănătoasă de viață. Pe Delia o găsești și pe pagina de Facebook Meditative Life 100% Living.
Citește și:
Geanina Ilieș, jurnalistă: ”Înțeleg diferența dintre urgent și important”