Dedi Grigoriu

În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce să-ți asculți intuiția când corpul și mintea contrazic o opinie medicală.
– Care sunt beneficiile unei atitudini constructive.


La începutul anului, mă pregăteam să o sun pe Delia Grigoroiu să-i propun o colaborare cu Thrive Global. Este coach, urmează studiile Facultății de Psihologie și abia așteptam să discutăm ce subiecte am putem aborda, împreună, aici. Este o femeie solară, puternică, încăpățânată. Are capacitatea să te pună față-n față cu tine într-un mod care te ajută să crești.

Nu aveam idee prin ce trecea în acele momente. Și nici că, în perioada în care, pentru cei mai mulți dintre noi, întrebările cele mai presante erau legate de modelul de măști pe care să-l purtăm sau de cât de lungă va fi perioada de izolare, pentru Delia începea bătălia cu cancerul de sân. 

Nu ești niciodată pregătit pentru cancer. Și nu e deloc ușor nici să afli că un om drag ție se ia la trântă cu boala. Însă Delia ne spune că, deși diagnosticul i-a dat viața peste cap, a avut și efectul de a-i deschide ochii într-un mod brutal de eficient.   

Thrive Global: Cum ai aflat diagnosticul și ce obicei te-a ajutat sa descoperi problema de la sân în fază incipientă?

Delia Grigoroiu: Am descoperit nodulul în toamna anului trecut, aproape de ziua mea, când am împlinit 37 de ani. Timp de o lună de zile am așteptat, m-am palpat singură, l-am rugat pe soțul meu să mă palpeze și el, așa cum știam că trebuie palpați sânii și parcă era ceva ciudat. 

În noiembrie, la insistențele lui, m-am dus să verific ce se întâmplă. Am fost la un simplu control la o clinică aproape de casă. Dimineața, am dus copilul la școală, am intrat la clinică, unde aveam programare la 8.30. După control, medicul mi-a spus să stau liniștită că e doar un ganglion axilar de sub un centimetru. Am plecat cu o senzație de ușurare, dar parcă un mic semn de întrebare persista într-un cotlon al minții mele, care-mi zicea că, totuși, consultația a fost cam pe grabă. 

Am ezitat între gânduri liniștitoare și feeling-ul că parcă ceva nu e OK. Au trecut sărbătorile, durerea venea și trecea. În ianuarie, am avut sesiunea de examene de la Facultatea de Psihologie și m-am concentrat pe ele, dar colegele de la Fundația Comunitară București au sesizat că aveam un obicei nou: stăteam, instinctiv, cu mâna la sân, ca și cum corpul și mintea mea încercau să-mi atragă atenția. În februarie, soțul meu a devenit și mai insistent să obținem o a doua părere medicală și am cedat pentru că și eu simțeam că nu e totul în regulă. M-am dus la un medic specializat în senologie. 

Era 25 februarie, o zi cu ședințe la Fundație, iar la ora 14 m-am ridicat și am anunțat că trebuie să plec pentru că am un control medical care ar putea să-mi schimbe viața. Îmi amintesc privirile contrariate ale colegelor, iar peste o oră aflam vestea că ar putea fi un cancer incipient. Am cerut o a doua opinie, iar pe 26 februarie, al doilea medic mi-a confirmat că ecografia îi dă dreptate primului medic. Am făcut în acea zi analizele de imagistică, iar peste încă o săptămână aveam rezultatul: un cancer incipient, dar o formă agresivă, nehormonală, care pune probleme pe termen lung. Din fericire, protocolul de tratament aplicat în România este cel internațional și este foarte eficient.

TG: Cum ai făcut față diagnosticului care a venit la început de pandemie? Cum ai trăit această sincronizare? 

DG: Mărturisesc că acum răspund chiar de aici, de la chimioterapie. Oricât de mult am evitat să răspund chiar azi, s-a întâmplat să am inspirație acum. Cancerul de sân reprezintă, la trei luni după ce l-am descoperit, o nouă șansă la viață. Știu că sună ca un clișeu, ca un paradox sau de-a dreptul dubios. Înainte de boală, când citeam interviuri cu femei bolnave care spuneau despre cancer că le-a dat o nouă șansă la a trăi mai prezent, mai conectate cu ele însele și cu familiile lor, și mie-mi suna ciudat. Mi se părea o abordare de scenariu hollywoodian. 

Nu-i așa! E mai adevărat decât sună. La final de februarie 2020, am descoperit că durerea care apăruse în sânul drept și umflătura pe care o tot simțeam (ba creștea, ba scădea) este un cancer și nu doar un nodul. Faptul că am descoperit la timp mi-a dat o nouă șansă la viață, indiferent cât voi trăi în continuare. Sunt șanse foarte mari ca tumora să dispară de tot. Și, indiferent dacă vor fi ani sau zeci de ani care urmează, sunt recunoscătoare că am primit o nouă șansă să fiu nu doar vie, ci mai vie decât am fost vreodată.

Sincronizarea cu începutul pandemiei a fost oarecum irelevantă pentru că te concentrezi pe problema ta și celelalte devin secundare. Însă coincidența cu pandemia a adus și ceva bun: 

soțul meu a început să lucreze de acasă, școlile s-au închis și asta ne-a permis să fim toți împreună. Faptul că ei au fost cu mine în cele mai grele zile de după chimioterapie, dar și în cele mai frumoase și ușoare zile de după recuperarea după chimio, au fost cel mai frumos cadou. Privind retrospectiv la luna martie, suntem mândri că am trecut peste cea mai grea lună din viața noastră când s-au suprapus cancerul și pandemia. A fost un carusel de emoții, picaje și ridicări care se succedau din oră-n oră. Am așteptat două săptămâni toate analizele și apoi l-am anunțat pe copil că sunt bolnavă și că va urma un an greu. A trebuit să-i explicăm ce înseamnă un cancer la sân, că nu înseamnă moarte, ci șanse mari de vindecare. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


TG: Cu ce te-ai înarmat în lupta pe care urma sa o duci? 

DG: E greu de zis, au fost multe etape și încă mai sunt. Mi-a fost greu să decid să fac publice întâmplări și trăiri personale din timpul tratamentului chimioterapeutic pentru că încă-mi este frică că nu mă voi vindeca cu adevărat, așa cum sper. Dacă nu iese bine? Am fost reticentă să vorbesc, cei mai mulți oameni vorbesc după ce se vindecă. Dar am realizat că poveștile mele și ce simt în această perioadă mă ajută să mă vindec și ajută și alte femei care nu pot vorbi despre cancer. Este primul și ultimul interviu pe care-l dau, pentru că mi se pare important să ajungă la oameni mesajul că, în timpul tratamentului chimioterapeutic, există foarte multă suferință, dar și multă speranță și dorință de a trăi.

Mi-am dat seama repede că am multe resurse în jurul meu: prieteni care ne-au ajutat cu bani, gânduri bune, telefoane. Mi-am amintit că am resurse interne precum umorul, autoironia, o atitudine pozitivă, rezistență la durere (iar durerile de după chimioterapie sunt îngrozitoare). Apoi, soțul și copilul meu îmi sunt ancore și motive să nu abandonez niciodată lupta cu cancerul. Și mi-am dat seama ce viață frumoasă și liniștită aveam și nu eram conștientă de asta. Acum sunt tot mai conștientă.

TG: Te-a ajutat faptul ca ai pregătire de life coach? Ai reușit să-ți menții moralul sus? Cum te ridici în momentele grele? 

DG: Da, cu siguranță, da! De doi ani și jumătate practic coaching-ul și lucrez cu clienții mei chiar și în periada asta, în zilele bune. Mă ajută să pot ajuta, îmi dă bucurie și sens. De multe ori, m-am întors la resursele pe care le-am dobândit, la cărțile care m-au inspirat: Ervin Yalom,  Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții (o carte pe care toți ar trebui s-o avem în bibliotecă). M-am înarmat cu o atitudine constructivă, mai degrabă decât pozitivă. Am decis să nu mă las și să mă ridic în fiecare dimineață din pat, indiferent cât de mult m-ar durea corpul și cât de greu mi-ar fi. Nu mă las să zac, deși uneori am tras prea mult de mine și am învățat, de asemenea, să-mi dau răgaz când am nevoie. 

TG: Cum ai gestionat trăirile lui Luca? Am văzut ca ți-a făcut gene din hârtie… 

DG: Cel mai greu sentimentul a fost și este când îmi privesc copilul și-mi amintesc că sufăr de o boală gravă. Faptul că el va crește cu aceste amintiri creează neputință și o tristețe profundă. După ce l-am anunțat că sufăr de cancer, l-am văzut maturizânu-se brusc, sub ochii noștri. Mi se rupe inima când mă întreabă dacă mă vindec sigur. Îi spun că o să mă vindec și îi promit să fiu cu el până va deveni adult. 

Am făcut câteva ședințe de terapie în familie. Pentru că Luca a crescut liber să exprime orice emoție dificilă, de multe ori face față mai bine decât noi când vorbim despre moarte, pierdere sau boală. Avem discuțiile astea aproape zilnic și realizez că, de fapt, el ne ajută să ne adaptăm la un nou stil de viață. Trăim cu o boală de care mă voi vindeca.

TG: Care e cea mai dura parte din acest ”război” cu cancerul și care sunt super-puterile pe care le ai descoperit în tine? 

DG: Eu îi spun ”luptă”. Mă simt ca un soldat care își propune să se întoarcă acasă. E greu, e dureros, obositor, nu mai poți face lucrurile de dinainte, cei din jur suferă. Dar când simt că am mai trecut peste o etapă grea sau peste un alt efect advers dificil și enervant, mă simt puternică și mândră de mintea și de corpul meu. De ce sunt eu, cu totul. Îmi dau seama că sunt mai puternică, mai fericită și mai încrezătoare în puterile mele decât realizam înainte. Suferința mă face să devin mai conștientă de cine sunt: o persoană bună, o femeie fericită și așa vreau să rămân mulți ani de-acum încolo.

TG: Ce crezi ca uităm atunci când suntem sănătoși? 

DG: Luăm tot ce ni se întâmplă de-a gata. Suntem egoiști, mofturoși și avem luxul de a strâmba din nas la orice detaliu mărunt. Asta, generalizând. În cazul meu și al familiei mele, am realizat că nu ne mai mulțumea nimic cu adevărat și deveniserăm pretențioși: de la ieșirile din weekend la locurile unde mâncam. Ne plângeam că socializăm prea mult, că suntem obosiți, că ne trezim dimineața, că nu dormim destul. Toate astea, într-un confort călduț, artificial, creat de noi înșine. Din martie, am început să ne trezim și să apreciem fiecare zi, așa cum vine, cu bune și rele.

TG: Cum ar trebui sa se comporte cei din jur ca să-și arate susținerea, dar care se blochează, pentru ca nu știu cum s o arate?

DG: E un subiect care mă preocupă mult în ultimul timp și aș vrea să contribui, pe lângă alte voci mai puternice decât a mea, la o informare și o educare care se pot face doar fiind deschis să vorbești despre această boală. 

Am primit multe telefoane și mesaje cam după o lună-două după ce am făcut public faptul că sufăr de cancer la sân de la oameni foarte apropiați care mi-au spus, cu vinovăție, că nu au reușit să-mi scrie, deși s-au gândit la mine. Pe unii dintre ei, chiar dacă sunt prieteni intimi sau membrii ai familiei, îi sperie gândul că o persoană dragă ar putea muri. Cred că se confruntă, de fapt, cu propria lor teamă de moarte. Înțeleg asta pentru că am norocul să fiu unul dintre oamenii care lucrează cu teama de moarte, eu însămi încerc să mă împac cu propria frică de moarte. Așa că n-am luat absența lor personal, nu m-am supărat, n-am închis relații. Dar e important să scoatem în față poveștile grele și reale ale persoanelor și ale familiilor care trec prin cancer, chiar dacă este un subiect tabu, greu de înfruntat, care sperie. Din experiența mea, cancerul nu mai înseamnă condamnare la moarte. În 2020, sunt multe șanse să-i supraviețuiești și cred că parte din misiunea mea este să vorbesc despre experiențele prin care trec tocmai pentru a reduce teama și blocajul pe care le creează un diagnostic oncologic. 

Delia Grigoroiu este Fundraising Manager în cadrul Fundației Comunitare București și face parte din echipa care organizează, an de an, Swimathon, una dintre platformele de schimbare pozitivă a comunității. A urmat cursurile de Transformational Coaching la Coaching Academy MindLearners, este studentă la Facultatea de Psihologie și mama lui Luca (9 ani). 

Citește și:

Cum să-ți asculți și să porți un dialog permanent cu toate părțile tale

Somatizarea fricilor: cum traduce corpul nostru teama

Author(s)

  • Ruxandra Rusan

    Jurnalist, editorialist Thrive Global România

    Ruxandra Rusan a lucrat în presa scrisă, radio, televiziune și, mai nou, în online. Este practician NLP și pasionată de psihologie. A avut ocazia să intervieveze personalități din diferite domenii și să învețe de la fiecare câte ceva. Crede că fiecare încercare prin care trecem ne ajută să ne vindecăm de ceva care ne apasă sufletul. Este și mama unui adolescent, iar asta vine cu un proces interesant de redefinire.