În următoarele 5 minute vei afla:

– Care sunt modalitățile prin care corpul nostru semnalează o suferință emoțională.
– De ce este important să te reconectezi cu trupul tău. 


Îmi amintesc cu luciditate una dintre sesiunile personale de regresie, care fac parte din devenirea mea ca ființă și ca terapeut. 

Regresia este o tehnică de relaxare profundă, în timpul căreia, prin ghidaj, ajungi să-ți explorezi subconștientul. Este un instrument util ca să te conectezi cu traumele, emoțiile blocate și, nu în ultimul rând, cu convingerile limitative. Mintea conștientă alege să nu le detecteze, în încercarea de a se apăra de ele. Regresia ne ajută să ajungem la ceea ce se ascunde sub aparențe, în relație cu noi înșine.

O călătorie în subconștientul meu

Revenind la sesiunea despre care vă povesteam, după atmosferă, era undeva pe la 1700. Nu știu unde în anume în spațiu, nici nu are mare relevanță aici. Ceea ce a făcut, însă, experiența remarcabilă a fost, de fapt, intensitatea trăirilor mele și faptul că, pentru prima dată, am fost părtașă conștientă la scindarea de trup. În momentul producerii unei traume, psihicul nostru declanșează un fel de scenariu de avarie prin care ne apără de emoțiile foarte dificil de gestionat și de trăit. Acest proces poartă denumirea de detașare emoțională, iar rolurile sale principale sunt cele de protecție și de evoluție (apare și în cazul chirurgilor, de exemplu, în timpul unei operații pe cord, cu risc ridicat). 

În experiența pe care am trăit-o în acea sesiune de regresie, se făcea că eram o copilă care nu avea mai mult de 14 ani și asistam și eu, ca și ceilalți săteni, de la fereastra casei părintești, la întoarcerea soldaților de la război. La un moment dat, poarta s-a deschis și pe alee și-a făcut intrarea un soi de căpetenie. I-am deschis ușa casei cu un fel de bucurie amestecată cu emoție. Gândul predominant era că-i pot ostoi setea sau îi pot oferi o îmbucătură de mâncare. El, însă, a intrat în casă, iar silueta sa mătăhăloasă a umplut amenințător cadrul ușii. În acel moment, instinctiv, intuitiv, corpul meu a știut că un pericol iminent rânjește la ceas de seară. 

A urmat un gol, ca o negură, care m-a învăluit într-un mod protector, salvându-mă, parcă, de ceea ce mintea mea definea ca fiind detaliile unui sordid viol în grup. Un detaliu inedit avea, însă, să mă facă conștientă de ce se întâmpla cu adevărat în momentul în care traversam o superință profundă, fie ea de natură fizică sau psihică.

Prima senzație a fost că-mi amorțesc brațele. Apoi, ceva s-a strâns ca o centură în jurul pieptului și am simțit literalmente cum împietresc, ca și cum carnea mea se transforma, treptat, în piatră. Îmi amintesc că, pentru o frântură de secundă, m-am gândit că asta trebuie să fi simțit victimele Meduzei. Apoi, senzația aceea de strângere dureroasă a urcat în sus pe piept, spre umeri și gât și am simțit că mă sufoc. Și, exact în acel moment, m-am văzut de deasupra mea. Priveam la ce se întâmplă în mod detașat și nevizual, având mai degrabă o percepție a ceea ce se întâmplă, decât văzând detalii sau simțind emoții. Singura senzație cu care eram profund conectată era această împietrire . Când am ieșit din starea de transă, am observat că mâinile îmi atârnau letargic pe brațele fotoliului pe care eram așezată, ca și cum mi-ar fi fost total amorțite.

Manifestările fizice ale emoției dureroase

Un an mai târziu, am simțit, pe scaunul de la muncă, aceeași senzație de pietrificare. De această dată, în urma unei frici profunde, cauzate de o scenă domestică. Psihicul meu reacționase la o amintire dureroasă, de dinainte de divorțul meu, care nu mai avea, însă, nimic de-a face cu momentul prezent. 

Ideea generală este că, dacă atunci când ne-am apropiat sufletește de cineva și am devenit vulnerabili în fața acelei persoane, iar vulnerabilitatea a venit la pachet cu comportamente pe care le suprapunem cu ideea de pedeapsă, nepăsare sau critică, învățăm să ne detașăm de aceste emoții pentru a ne apăra. Dacă nu am învățat cum să trăim în propriul corp și care sunt instrumentele care ne folosesc ca să procesăm emoțiile dificile într-un mod sănătos, acestea pot deveni atât de dureroase, încât singura cale care ne rămâne este, de fapt, să fugim de ele. 

Fuga aceasta poate fi spre interior (”trăiesc, mă mut în capul meu”) sau spre exterior, manifestată sub forma unor dependențe și refugii precum cumpărăturile, mâncarea, maratoanele de filme pe Netflix, extremismul religios sau sportul excesiv.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Detașarea ca un scut de apărare 

Detașarea se simte ca o amorțeală, ca pasivitate față de propriile trăiri și față de disconfortul celuilalt. Adesea, când ne detașăm, ne folosim cu abilitate de rațiune ca să ne justificăm atitudinea. Un alt aspect ar fi acela al selectivității acestui mecanism de apărare, care nu poate ”închide robinetul” doar pentru emoțiile negative: în realitate, blochează întrega gamă de emoții. Astfel, căutând să ne detașăm de o senzație neplăcută, reușim. Însă nu vom mai putea experimenta cu adevărat nici emoțiile plăcute, precum bucuria, entuziasmul sau dorința.   

Emoțiile noastre corespund unei anumite senzații localizate într-o zonă specifică a corpului. Ați observat, fără îndoială, că atunci când ceva ne dezgustă, imediat ni se învolburează stomacul și apare acea mimică specifică a feței. Dacă ne simțim în siguranță, iubiți, atunci ritmul corpului nostru se liniștește, mușchii se detensionează, iar noi simțim din plin starea de zen. Atunci când ne detașăm emoțional, ”plecăm” și din corpul nostru. 

Lumea modernă ne suprastimulează, iar ritmul ei alert contribuie din plin la această deconectare: prin foarte multă muncă, prin viteza cu care se succed zilele noastre (și sentimentul că suntem pe pilot automat), prin prea puține experiențe și plăceri senzoriale (pentru că n-avem timp pentru ele). Uităm să cultivăm pasiuni, ne refuzăm perioadele nesesare de relaxare, ceea ce duce la relații proaste cu ceilalți, dar și cu noi înșine. Are, practic, loc o dezumanizare în masă. Iar în această alienare de uman, de vital, nu mai este loc pentru hrană sănătoasă, pentru sport sau activități fără alt scop decât să ne încarce bateriile cu energie pozitivă. Ne scade pofta de viață, se diminuează cheful și disponibilitatea de a ne implica in relațiile cu ceilalți, libidoul are de suferit. Este o fugă totală de ceea ce înseamnă, de fapt, natura noastră umană. 

Aspirăm la simulacre de perfecțiune, ne amăgim simțurile cu like-uri din social media și cu prietenii virtuale și uităm de noi, cei în carne și oase. Eu-l se asociaza cu ”a face” și cu „a avea”, iar în această ecuație, viața ne dă cu minus. 

Pentru a mă învăța pe mine însămi cine sunt în acest Quo Vadis lumesc, am creat cardurile ”Dialoguri vindecătoare”, inspirată de o întâlnire cu una dintre pacientele mele. În cele două ore și jumătate de discuție, am fost martorul binecuvântat al metamorfozei posturii sale și, odată cu aceasta, a stării ei emoționale. Este un exercitiu pe care ador să-l fac cu toți cei care vin spre mine, dar mai ales cu mine însămi. Cu carduri sau fără carduri, sunt atentă la fiecare contractură din corp, la fiecare nevoie și continui să mă ancorez, de fiecare dată, tot mai puternic, în corpul meu. Este un exercițiu vindecător.

Citește și:

Timpul de calitate petrecut împreună cu partenerul tău îți îmbunătățește starea mentală

5 întrebări pe care trebuie să ți le pui înainte să pui punct unei relații de iubire

Author(s)

  • Beatrice Căițanu

    terapeut theta healing, lucrător prin arte combinate și maestru reiki

    Beatrice Căițanu este terapeut theta healing, lucrător prin arte combinate și maestru reiki. A absolvit cursul de tehnician nutriționist în România, apoi a înțeles că, dincolo de kilogramele în exces, se află traume și emoții nedigerate, convingeri limitative, frici, rușine și vină. Beatrice lucrează în prezent cu femei din țară și din străinătate, pentru a le susține în identificarea emoțiilor, în gestionarea lor, în identificarea programelor și a convingerilor limitative care le împiedică să aibă viața pe care și-o doresc. A dezvoltat o serie de programe, meditații și carduri intuitive, instrumente practice în călătoria spre sinele autentic, spre cine suntem cu adevărat, dincolo de povestea pe care ceilalți au spus-o despre noi. Ultimul an l-a dedicat adaptării terapiilor alternative la lucrul cu copiii și așa au luat naștere cardurile Emoții Vindecătoare. Ele conțin 52 de activități centrate pe emoții și sunt deja folosite în câteva școli din țară, în centre speciale și acasă. Mai multe despre activitatea lui Beatrice găsiți pe pagina sa de Facebook https://www.facebook.com/beatrice.caitanu/ și pe dialogurivindecatoare.ro.