În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce e firesc să simți nevoia să contezi.
– Cine suferă cu adevărat când încrederea în sine lipsește.
Multă vreme, am considerat că “Modestia este apanajul celor care n-au prea multe calități”, dar apoi am înțeles că aceste cuvinte ale lui Napoleon Bonaparte susțineau, de fapt, o nevoie acerbă de validare și recunoaștere din partea celorlalți. Apoi, când am început să las să cadă măștile, vălurile, programările limitative, am descoperit că smerenia este acea stare de a fi care îmi creează contextul perfect pentru a mă întâlni cu mine, cu cine sunt și cu cine nu sunt, cu potențialul meu creator, cu deplinătatea mea ca ființă.
O confuzie nevinovată, dar costisitoare
Mulți dintre noi confundăm modestia cu bunătatea și continuăm să pledăm pentru starea de a fi umil și pentru cât de benefică este umilința pentru creșterea noastră spirituală. Dar umilința nu are nimic de-a face cu evoluția, ba din contră, deoarece, conform DEX, este un “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere”. Adică devin un sclav al vieții, al circumstanțelor, un submisiv al Universului. Un om care nu are la el puterea personală, deci victima perfectă. Ca să fiu sinceră, nici definiția modestiei nu mă convinge ca o virtute pe care să vreau să o îmbrățișez: “însușirea de a fi modest, sentiment care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și acțiunilor noastre”.
Fiecare dintre noi se naște cu conștiința importanței de sine. Copilașii se iubesc în mod natural, sunt mândri de ei, dar sunt educați să fie umili. Iar această educație spre umilință este o practică la fel de barbară ca și obiceiul oriental al “legării picioarelor” pentru a le micșora și a le schimba forma. Noi ne micim ființa prin starea de umilință, anulăm divinul din noi și ne separăm de el, uitând de măreția spiritului.
În momentul în care copilul face doi ani, el este deja capabil să meargă și să facă tot felul de lucruri dar, cu toate acestea, el încă se bazează pe “mama face totul pentru mine”. Copilul contează pe părinții săi ca să-i fie satisfăcute nevoile. După doi ani, deoarece știe că micuțul se poate descurca și singur, părintele are o reacție emoțională la această cerere.
Dintr-o dată, părintele simte ca și cum copilul devine plin de sine, își dă prea multă importanță, abuzează de el. Și prima reacție pe care o are părintele este să-l facă pe copil să se simtă rușinat de dorințele lui, de faptul că-și dorește să fie important pentru părinți, să conteze. Acesta este punctul în care părintele își schimbă comportamentul față de copil, trecând de la “îți asigur cele necesare” la “de ce-mi ceri atât de multe?!”. Brusc, copilul nu mai înțege de ce nu mai este la fel de important. Este confuz cu privire la atitudinea părintelui față de el. Copilul începe să creadă că el este de vină, că a făcut ceva greșit de a pierdut supremația în viața părintelui, că “poate ceva nu este în regulă cu mine. Sunt defect!”.
Între egoism și nevoia de semnificație
Astfel, copilul învață că “lauda de sine nu miroase-a bine”, că este egoist să te pui pe primul loc, că este greșit să ai nevoi nevoi și dorințe care să intre în conflict cu ale celorlalți. Ca să fim acceptați, trebuie să “gândim la fel, simțim la fel”. Stima de sine a copiilor este anihilată, încep să devină umili, mai întâi în fața părinților, apoi în fața lumii.
Umilința, însă, intră în conflict direct cu una dintre cele șase nevoi fundamentale ale ființei umane. Aceasta este nevoia de importanță (semnificație). În interiorul fiecărei ființe umane se manifestă nevoia de a ne simți importanți în ochii celorlalți, nevoia de a fi doriți, nevoia de a simți că ceilalți au nevoie de noi, nevoia de a fi demn de iubirea celorlalți. Fiecare individ își dorește ca o altă ființă umană să-i dorească prezența. În adâncul său, OMUL are nevoie de UNICITATE. Avem nevoie să știm că suntem importanți și că viețile noastre sunt unice, că au scopuri speciale.
Așadar, avem nevoie de însemnătate, nu vrem însemnătate.
Pentru a deveni umili, va trebui să ne negăm una dintre nevoile noastre fundamentale. Persoanele care nu au împlinită această nevoie de bază a însemnătății trăiesc o permantă stare de ură de sine. Au vieți nefericite, iar asta dacă aleg să trăiască. Pentru că oamenii care nu se simt importanți pentru nimeni sunt, de fapt, oamenii care prezintă cel mai mare risc de suicid. Pentru că nu reușim să înțelegem că este posibil să devenim conștienți de propria noastră valoare de sine, chiar dacă aceasta nu este susținută din afara noastră de ceilalți.
Cred că aceasta este starea de smerenie.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Smerenia ca față luminoasă a monedei
Când ți-ai descoperit scânteia divină, nemărginirea ființei, importanța de sine, ai făcut pasul spre pace și echilibru. Ești în starea de Acasă în Tine.
Un adevăr general valabil este acela că fiecare atom din Univers este o proiecție, o extensie și o parte din Conștiința Divină. Ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi suntem o proiecție, o extensie și o parte din Conștiința Divină, parte din Dumnezeu. Suntem inseparabili de Divinitate. În acest context, este, oare, Dumnezeu umil? Oare El ne învață lecția degradării valorii personale, oare Divinul ar ignora abilitățile și capacitățile Sale? Cu siguranță, nu. Și atunci, noi de ce să facem acest lucru?
Mai mult, dacă acceptăm că suntem părticică din Dumnezeu, atunci umilința este o blasfemie. Pentru că orice act care nu înseamnă iubire de sine și celebrarea ființei este o blasfemie.
Dar care este definiția importanței? “Care are însemnătate, valoare, faptul de a fi important, valoros, însemnătate, valoare, prețuire”. Importanța nu are nimic de-a face cu comparația. Importanța nu are nimic de-a face cu a fi mai mult sau mai puțin important sau valoros decât altceva/altcineva.
Am fost programați, încă de mici, să credem că încrederea în sine îi rănește pe ceilalți, dar nu este deloc așa. Singurii care avem de suferit suntem noi înșine, atunci când ne simțim lipsiți de importanță, privați de valoare. Starea de umilință ne va menține permanent mici, fără scopuri, limitați. Adică victimele perfecte, executanții ideali, cei care se vor mulțumi cu ce primesc de la viață, de la partener, de la serviciu, de la politicieni. Acești oameni nu prezintă niciun risc. Se vor mulțumi să trăiască viața doar pe jumătate, morți la treizeci de ani și îngropați la 70.
Adevărul este că suntem mai importanți și mai valoroși decât ne putem imagina vreodată. Adevărul este că suntem ca o bucățică de sticlă colorată dintr-un vitraliu – acesta n-ar putea fi desăvârșit fără noi. Viața noastră este ca o tapițerie frumoasă. Tragedia oamenilor este că o văd doar din spate. Vedem firele zdrențuite, culorile amestecate. Și avem doar o vagă idee despre frumusețea care ni s-ar dezvălui dacă am vedea modelul din față.
Universul întreg depinde de noi pentru propria sa expansiune. Conștiința Divină depinde de noi pentru a experimenta, pentru evoluția sa continuă, pentru că se metamorfozează prin noi, crește prin experiențele noastre, pentru că suntem Una cu Tot Ceea Ce Este și Tot Ceee Ce Este devine una cu noi. Universul contează pe noi și are nevoie ca noi să ne cunoaștem la nivel profund. A spune că suntem toți copiii lui Dumnezeu este o afirmație incompletă, pentru că suntem indivizibili de Dumnezeu, suntem Una cu Divinitatea.