În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce în cuplu se rejoacă mecanismele din copilărie.
– Ce (mai) înseamnă cuplu conștient.
EA: Mama nu și-a împlinit viața prin ea însăși. Mereu am simțit că ce nu a reușit să facă pentru ea și prin ea a împins spre mine. Iar eu am primit. Oricum, copil fiind, habar n-aveam cine sunt, sau cum să mă descopăr, iar ea n-a știut să mă ajute. Așa că am umplut golul ăla cu ce a vrut ea să fiu. Cu ce ar fi vrut ea să fie, dar nu a știut sau nu a putut. ”Olimpica mea”. M-a pus mai sus decât eram și parcă trăgeam de mine mereu să ajung acolo: pe vârfuri și cu degetele de la mâini întinse, să nu ratez cumva vreun vârf. Cu inima cât un purice să nu dezamăgesc. Abia mai târziu am înțeles cât de mult am renunțat la mine, din teama de a fi respinsă sau de a pierde iubirea mamei.
Suntem oameni cu “butoane” emoționale
Ne spunem des în relație că ne apăsam unul altuia butoanele. Și că apoi se dezlănțuie dragonul din fiecare. Butoanele sunt vulnerabilități sau răni emoționale, care s-au construit în relațiile noastre primare, cu părinții, mai ales cu mama. Dacă am simțit iubirea mamei ca fiind condiționată, ajungem să ne trăim viață cu convingerea că trebuie să fim sau să facem într-un fel anume ca să fim acceptați, iubiți sau apreciați. ”Nu sunt suficient (de), alții știu mai bine, nevoile lor sunt mai importante decât ale mele. Dar nu înțeleg de ce am o stimă de sine atât de scăzută (?!), mama nu mă critica, era mândră de mine – am putea zice. Însă, dacă zgâriem un pic suprafața, vedem că dincolo de ea este, de fapt, presiunea de a fi într-un fel anume, nu sprijinul în a ne lăsa să explorăm și a descoperi cine suntem, cu toată imperfecțiunea noastră.
În cuplu se rejoacă mecanismele din copilărie
Fără excepție, după ce trece valul îndrăgostirii, relația ne aduce în punctul în care descoperim realitatea celuilalt, dincolo de proiecția noastră. Parcă dintr-o dată ne “trezim”. Nu mai știm ce sens să facem din celălalt, diferențele sunt greu de armonizat, apar tensiuni și certuri. Ceea ce înțelegem târziu (sau poate chiar niciodată) e că ajungem în relație fix cu oamenii care ne apasă cel mai mult butoanele sau vulnerabilitățile personale.
EA (de la începutul textului) se întâlnește cu EL.
EL: Mi-am trăit copilăria ca și cum eram invizibil. Tata era mai tot timpul plecat, iar mama curăța obsesiv casa, nu avea timp de mine. Eram fratele mai mare, așa că, atunci când cel mic făcea boacăne sau pățea ceva, eu eram de vină mereu. Țipa la mine sau încasam o palmă. N-am știut cum e să aibă cineva grijă de mine, parcă se împiedica de mine, de fapt. Mă critica pentru orice, nimic nu făceam bine. Am ajuns să cred că nu merit iubire, pur și simplu. Că nu sunt dorit. Abia mai târziu am înțeles că, și dacă o primeam în afara casei, eram atât de însetat încât nu era de ajuns.
Butonul “n-am grijă de nevoile mele, ceilalți sunt mai importanți” îl va căuta pe “nu primesc suficientă atenție sau iubire de la ceilalți”. Unul nu știe să pună granițe personale, să aibă grijă de sine, celălalt e nemulțumit că nu primește îndeajuns de multă atenție și iubire, așa că e obișnuit să încalce granițele ca să obțină ce vrea.
Și astfel se creează o spirală a nefericirii în doi, în care fiecare pune pe masă fix ce e nevoie ca să întrețină rana celuilalt. Atunci apar crizele, fantasma ieșirii din relație și alternativa găsirii unui partener mai potrivit, eventual a ăluia perfect. Unul cu care lucrurile să meargă natural, fără efort, căci am crescut cu povești cu prințese care ajung să fie salvate de un erou, există o singură problema și un happy end.
“Întotdeauna celălalt e de vină”
Când butonul ne e apăsat, nu mai e loc de luciditate. E greu să ne asumam capătul nostru de responsabilitate pentru tensiunea din relație. Nu mai vedem că emoțiile grele sunt intense tocmai pentru că rana emoțională s-a reactivat, pentru că ceva din istoria personală se rejoacă în prezent.
Atunci când are o istorie de ne-iubire, cel mai mic semn de refuz sau de respingere poate fi destabilizant pentru EL.
Și, pentru că e de nesuportat să stea în emoția respingerii, cu care a trăit toată viață, devine critic, furios, ostil sau se retrage. Aruncă disconfortul în afara lui, ca pe o eliberare imediată. Ajunge la EA, îl primește ca și cum îi aparține, pentru că se potrivește perfect cu convingerea ei: renunț la mine, am grijă de nevoile altora, pentru că doar așa sunt acceptată.
Durerea lor comună, nevindecată este: ”(mai devreme sau mai târziu) pierd relația”, dar mecanismele de coping sunt diferite, pentru că așa au știu ei să supraviețuiască durerii: EA se abandonează lui, ca să nu-l piardă, iar EL se agață de ea, tot ca să nu o piardă. Însă, în felul ăsta, niciunul nu-l sprijină pe celălalt să se vindece, se întrețin, de fapt, și blocajul și suferința emoțională.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Cu ce înlocuim “tu ești de vină”?
Cel mai greu ne este să vorbim despre ce nevoi avem. Suntem atât de îmbibați în emoții și atât de reactivi, încât uităm că podul spre celălalt îl putem construi vorbind despre ce nevoi sunt nevăzute în relația noastră și cum le putem împlini.
EA are nevoie să fie acceptată în nevoia ei de explorare. Să vadă că, dacă se îngrijește (și) de ea, își dă permisiunea să fie diferită de el și de nevoile lui, nu pierde relația. EL are nevoie să se simtă în siguranță. Să vadă că, dacă ea își acordă spațiu, nu fuge de el – ba chiar, însuși faptul că explorează înseamnă că se simte bine în relație, că nu pleacă. Și că atât timp cât nu învață să pună iubirea de sine în propriul pahar, ajunge să fie mereu însetat, iar ce primește din relație nu-i va potoli niciodată setea de ajuns.
Încotro (e nevoie să) ne îndreptăm?
Rănile de relație se vindecă în relație. Conștient, cu răbdare și cu încrederea că celălalt nu “apasă” conștient și cu rea-intenție rana noastră emoțională, ci rănile noastre DOAR se “potrivesc” în dinamica relației, tocmai ca un reminder să ne ocupăm de ele.
Trăim mult în bula problemelor cu multe necunoscute și cu o rezolvare rapidă. A ieșirii abrupte din relație sau a fatalismului în fața schimbării.
Potrivit unui studiu realizat de Școala pentru Cuplu, românii petrec 1-3 ani în tensiune și conflicte, înainte să ceară ajutor. Chiar și sub amenințarea divorțului, 86% dintre români aleg să nu apeleze la ajutor de specialitate.
Avem nevoie să aducem în conversațiile noastre în cuplu cât mai mult din vulnerabilitatea istoriei personale, asumat, ca să înțelegem cât e despre noi, cât e despre ceilalți în nefericirea în doi. Și să o facem înainte să ajungem la terapia de cuplu ca la “camera de gardă”, în mijlocul crizelor, pe marginea divorțului, sau în completă înstrăinare.