În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce nu are rost să te ferești de dinozauri.
– Când se comportă creierul ca o tigaie cu teflon.
Dacă ai jucat vreodată Saboteur, ți-e familiară senzația amuzantă că trebuie să fii cu ochii-n patru, să te prinzi cine împotriva cui joacă, de fapt. Acolo ești în gardă, ȘTII că nu trebuie să crezi tot ce vezi. Dar te-ai gândit vreodată că în propria ta minte se ascunde un mic sabotor care te ține în zona de confort și nu te lasă să crești sau să-ți îndeplinești visurile?
Pornim cu toții cu o convingere despre noi înșine pe care o construim treptat, din copilărie: ne percepem prin ochii adulților cu care interacționăm și construim un amalgam de opinii despre propria persoană. Peste aceste etichete subtile, vin mai apoi experiențele din sistemul școlar și relațiile cu ceilalți, care asezonează, la rândul lor, părerea pe care ne-o construim despre noi înșine. Cum, necum, reușim să ne încadrăm în anumite tipare pe care avem tendința să le respectăm o viață. De exemplu, dacă în mintea ta rămâi un etern elev de nota 7, ori de câte ori îți vei propune să iei un 10 (în carieră sau pe plan personal), micul sabotor din mintea ta te va trage de mânecă: ”Hei, și ce vei face cu acel 10? Nu știm cum se simte, ce presupune, iese din zona noastră de confort, suntem perfect echipați pentru un 7! Hai, mai bine, să rămânem în banca noastră, ce zici?”.
Autosabotarea se simte confortabil
Credințele limitative vin în forme diferite și în contexte felurile: “ca să faci bani, trebuie să muncești din răsputeri”, ”în dragoste trebuie să suferi”, ”copiii nu trebuie să se plictisească”, ”medicamentele eficiente sunt amare”, iar o serie de proverbe nu fac decât să le întărească: ”cine fuge după doi iepuri nu prinde niciunul”, ”capul plecat sabia nu-l taie” sau ”vezi-ți lungul nasului”.
Credințele limitative sunt cele care ne ghidează zilnic, mai mult decât ne place să ne imaginăm. Și reprezintă un mecanism de gestionare a energiei: orice încadrăm într-un tipar vine cu un ghid de utilizare bazat pe experiențele noastre anterioare. Iar creierul tinde să stocheze întâmplările neplăcute (sunt cele ne pun în pericol, deci ține de economia noastră de supraviețuire să nu le uităm). Psihologul Mark Hanson descrie creierul uman ca pe un Velcro pentru experiențe negative și ca pe o tigaie cu teflon pentru cele pozitive. Cu alte cuvinte, memoria noastră are mult mai puțină aderență pentru ceea ce ne face plăcere, în timp ce amintirile neplăcute se lipesc de memoria noastră ca scaiul. Antropologic, mecanismul ne-a ajutat să supraviețuim. Însă, azi, ne ține pe loc. Mereu cu ochii-n patru după un posibil tiranozaur, ratăm șansa reală de a ne atinge potențialul maxim.
Laura Lupu, psihoterapeut cu formare în psihoterapie cognitiv comportamentală, explică:
”Circuitele fricii reactive au un rol important în situațiile limită, în care trebuie să luăm decizii și să reacționăm rapid. În apropierea pericolului, acestea activează reacții înnăscute automate de tipul fugi, luptă sau îngheață. Mecanismul încă funcționează, însă pericolele nu mai sunt aceleași. Totuși, revenim la metodă: o “validează” rata de succes mare în a ne proteja.
Dacă ne uitam și la efectele secundare ale acestei strategii de supraviețuire, observăm că:
– este puțin flexibilă (nu ne dă prea multe opțiuni)
– nu ne permite să creștem și să învățăm lucruri noi.
La polul opus, pentru a crea aderență mai mare pentru experiențele pozitive, avem nevoie de un efort conștient și susținut. Acest lucru înseamnă să fim atenți și să identificăm experiențele pozitive, să le apreciem, să le simțim pe deplin și să ni le reamintim. Partea bună este că, în timp, și acest comportament poate să devină automatism și, astfel, să obținem un echilibru mai bun între cele două”.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Ce facem cu credințele limitative
Experiențele neplăcute sau traumatizante fac parte din identitatea noastră, nu le putem șterge cu radiera sau nega. Însă putem să separăm partea rațională de cea emoțională (un exercițiu dificil, dar excelent). Păstrăm ceea ce am învățat dintr-un context trecut, fără să-i permitem să ne blocheze în prezent. Dacă, în copilărie, am participat la o olimpiadă și am obținut un rezultat slab (care a atras după sine dezamăgire, reproșuri sau chiar dispreț), nu înseamnă că dacă vom căuta să excelăm profesional ne expunem unui risc inutil. Dimpotrivă! Luăm din experiența trecută lecțiile pe care le putem învăța și le disociem de sentimentele pe care le-am trăit. Ieșim din zona de confort să vedem ce se întâmplă: dacă proiectul va rămâne la un nivel mediu sau dacă vom accede la rezultatul dorit.
Fiecare om are Saboteur-ul lui
Laura Lupu descrie ce a remarcat în experiența sa din cabinet: ”Observ cât suntem de diferiți, iar diferențele se reflectă în modurile prin care oamenii se auto sabotează.
Adulți fiind, o parte dintre noi încă așteptăm validări și încurajări constante de la cei din jurul nostru. Avem nevoie de parteneri, părinții, manageri sau colegi care să ne spună la fiecare pas că suntem pe drumul cel bun, că facem bine ceea ce facem pentru că, altfel, parcă nu suntem noi și nu ne putem desfășura bine activitățile.
Alteori, ne punem singuri piedici însușindu-ne ceea ce persoanele din jurul nostru spuneau despre noi și comportându-ne ca atare. Că suntem prea sensibili, că suntem înceți sau că nu facem lucrurile suficient de bine. Mai mult decât atât, dacă auzim asta suficient de des, e posibil să nu mai realizăm că am primit această etichetă de la o altă persoană (de multe ori semnificativă pentru noi) și devine limbajul nostru intern și felul în care noi ne raportăm la noi și la ceilalți. Astfel, chiar vom face lucrurile încet și vom livra cu întârziere proiectul la care lucrăm. Sau, dimpotrivă, vom consuma fiecare picătură de energie să-l terminăm mai devreme ca să arătăm ce putem și să primim aprecierile de care avem nevoie. Ori vom evita să ne implicăm în proiecte noi pentru că oricum nu facem lucrurile suficient de bine, deci ce rost are? Sau, dimpotrivă, vrem să facem totul perfect și asta presupune să planificăm totul până la cel mai mic detaliu, să anticipăm posibilele probleme și să investim tot timpul nostru în acest scop chiar dacă asta înseamnă să stăm peste program.
Este important să înțelegem că nu facem aceste lucruri conștient sau intenționat. De cele mai multe ori, aceste comportamente sunt acolo de mult timp și este singurul mod în care știm acum să funcționăm”.
Iată micropașii propuși de Laura Lupu pentru a reduce la tăcere sabotorul intern:
1. Ascultă activ.
Când ești implicat într-o activitate cu alte persoane, ascultarea activă este un mod de a fi conectat la cei din fața ta și de a trăi în prezent, aici și acum. Înseamnă să fii atent la limbajul corpului persoanei din fața ta, să asculți, să înțelegi ce-ți transmite și să empatizezi.
2. Conștientizează lucrurile frumoase care ți se întâmplă.
Observă și reamintește-ți, la final de zi, experiențele frumoase și lucrurile bune pe care le-ai făcut (pune accent pe propria contribuție!) Să îți consolidezi puterea interioară înseamnă să fii conștient că a depins de tine să faci lucrurile într-un anumite fel, atât cât ai putut și ai știut la momentul respectiv. Și fii deschis să îmbunătățești lucrurile în timp, cu pași mici, ținând cont de nevoile tale.
3. Fă mișcare!
Mișcarea și exercițiile fizice contribuie la starea de bine prin eliberarea de endorfine, hormonii ”fericirii”. În același timp, reduc anxietatea și sunt un remediu bun pentru depresie, ne ajută să ne odihnim și să ne concentrăm mai bine. Pe termen lung, reduc riscul de a dezvolta boli precum demența sau boala Alzheimer.
4. Ascultă muzica preferată!
Când asculți muzica preferată, în creierul tău se activează regiunea implicată în memorare și consolidarea emoțiilor sociale. Muzica are un rol terapeutic, reduce anxietatea și stresul. Asociem anumite melodii cu amintiri și emoții plăcute, iar ascultându-le din nou, retrăim stările de bine.
Laura Lupu este psihoterapeut cu formare în psihoterapie cognitiv comportamentală și hipnoterapie. A căutat mereu răspunsuri la întrebări precum: „Oare de ce facem lucrurile într-un anumit fel?”, ”Oare ce ne aseamănă și ce ne diferențiază pe noi, oamenii?”, însă adevărata pasiune a descoperit-o în liceu, la orele de psihologie. De atunci, drumul ei a fost întotdeauna aproape de oameni, de la cariera în domeniul resurselor umane la practica psihoterapiei în cabinet. Crede că putem să fim bine cu noi înșine atunci când suntem atenți la nevoile și la emoțiile noastre noastre, când vindecăm ce poate fi vindecat și ne acceptam necondiționat. Psihoterapia este o călătorie spre sine pe care nu este nevoie să o parcurgem singuri.