În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce să ceri vecinilor o cană cu zahăr.
– Cum să-ți dai spațiu fără să pară că bați în retragere.
Ai senzația că singurul comportament toxic este când refulăm în țipete și scandaluri? De fapt, avem și metode mult mai subtile de a ne descărca frustrarea, dar la fel de obositoare pentru cei din jur.
Acumulăm cu toții nervi și frustrări. Ca niște oale sub presiune, fierbem în liniște până când o ultimă picătură face paharul să dea pe dinafară și atunci se dezlănțuie furia. Însă nu e o regulă să o manifestăm agresiv. E limpede că o persoană care țipă, se înroșește la față și bate cu pumnul în masă experimentează furie. Care sunt, însă, comportamentele de refulare mai puțin evidente, dar cel puțin la fel de toxice și cum le poți echilibra?
Furia nu este singura emoție copleșitoare
Alături de furia mocnită sau explodată, acumulăm sentimentul că suntem copleșiți, anxioși, vinovați sau rușinați, frustrați ori debusolați. Aceste stări sunt mai dificil de exprimat și de perceput ca atare, de multe ori le confundăm cu nervii și, implicit, cu frustrarea. Tocmai de aceea, tind să treacă neobservate și să se adune strat peste strat, până când se acumulează într-o greutate care ne apasă sufletul și mintea deopotrivă. Iar când nu știi că ai ceva anume de confruntat, tendința naturală este să mergi mai departe ca și cum nu ar exista.
Fugim fără să știm că ne sustragem unei confruntări necesare cu ce se petrece în noi, iar mecanismul de fugă din fața fricii duce, pe termen lung, la anxietate cronică, tulburări de somn (precum insomnia) sau imposibilitatea de a construi relații sănătoase cu cei din jur, așa cum explică psihologul Carla Marie Manly în Joy from Fear, o carte superbă despre frică, disponibilă pe Amazon.
Odată ce conștientizăm tendința de a ignora emoțiile pe care nu le putem defini încă de la primele reacții, putem deveni observatori mai atenți ai comportamentului propriu: toți avem tipare personale în care revenim, cuminți. Unele dintre ele se revarsă plenar asupra celor din jur, fie că sunt parte din familie, prieteni sau colegi. Vestea bună: se pot înlocui cu alte tipare, mai sănătoase.
Iată câteva dintre atitudinile în care este posibil să te recunoști când exprimi stresul.
1. Te închizi în tine
Este o tehnică destul de comună de a face față stresului pentru oamenii sensibili la mediu. Poate fi util dacă îți controlezi mai bine emoțiile în solitudine (de aceea, unele persoane se retrag brusc în mijlocul unui conflict) sau poate îi percepi pe cei din jur ca pe niște surse suplimentare de stres. Și atunci e perfect rezonabil să-ți dai acel timp. Dacă, însă, retragerea ta în tine este mai degrabă pasiv-agresivă, va genera frustrare și senzația de respingere în cei cu care interacționezi.
Ca să te bucuri, totuși, de acele momente care îți dau claritate, le poți explica rațional: ”Am nevoie de timp să-mi pun ordine în gânduri”. Este un spațiu de introspecție care folosește atât ca pauză de la stres, cât și ca întâlnire cu sine. Nu le folosi ca pe un scut invizibil în fața celor cu care interacționezi, ci ca pe o oază de care ai nevoie. Se va simți diferența.
2. Folosești prietenii ca pe un… coș de trăiri negative
Alina Boroș este psihoterapeut și ne dezvăluie din experiența sa de lucru cu oamenii: ”Una dintre clientele mele mi-a spus cândva: nu înțeleg de ce oamenii mă sună să-mi povestească suferințele lor.
Eu: Pentru că le permiți.
Ea: Păi cum să le spun că nu mai pot să-i ascult, oare nu-i dezamăgesc?
Eu: Și dacă alegi să-i asculți, deși asta îți provoacă suferință, oare pe cine dezamăgești?
Una dintre cele mai dificile lecții este să învățăm să punem limite și să le respectăm pe ale altora. Să înțelegem că relațiile funcționale, cele care ne aduc bucurie, presupun să dăm și să primim, cât mai echitabil. Suntem ființe sociale, avem nevoie de relații pentru o bună dezvoltare fizică, cognitivă și emoțională, iar relațiile presupun comunicare. Comunicarea oferă calitate relațiilor, este un feedback continuu între lumea interioară și cea exterioară, între mine și ceilalți. Felul în care comunicăm este învățat în relație cu părinții noștri (sau alte persoane semnificative din copilăria noastră), dacă ai avut norocul unor părinți cu care puteai discuta despre ce se simți, dacă îți validau trăirile, te ascultau activ, erau curioși în legătură cu opiniile tale, te încurajau să vorbești despre ce se întâmplă cu tine și în același timp împărtășeau cu tine trăirile lor, atunci este foarte probabil să fi învățat să comunici eficient în relații.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Există un aspect asupra căruia vreau să atrag atenția: a împărtăși cu copilul tău trăirile tale nu înseamnă a vorbi cu el, așa cum ai vorbi cu un prieten adult. Nu este rolul copilului tău să-ți fie sfătuitor sau cel mai bun prieten. Au timp pentru probleme de adulți, când vor fi adulți, până atunci sunt copii.
Copiii care au fost folosiți de către adulți pentru a se descărca de frustrările/neîmplinirile lor, riscă să ajungă prietenii la care toți se plâng, adulți care nu știu să pună limite, care dezvoltă scheme de auto-sacrificiu, subjugare, inhibiție emoțională. Îmi vine în minte replica unei cliente: „parcă sunt coșul lor de gunoi”.
În viața fiecăruia dintre noi există momente dificile, când avem nevoie, mai mult decât de obicei, să vorbim despre ce simțim, despre ce se întâmplă cu noi și suntem super norocoși dacă avem prieteni dispuși să ne asculte. Însă, indiferent de cât de mare este nevoia noastră de ventilare, este important să ne aducem aminte că omul cu care vorbim este și el un om, cu ale lui, și că reciprocitatea este foarte importantă, dacă vrem relații de calitate. Se poate întâmpla ca nevoia ta de ventilare să coincidă cu nevoia prietenului tău de a fi cu el, de relaxare, introspecție sau orice altceva, ce nu presupune o interacțiune cu tine. De multe ori sunăm doar pentru a ventila, nu pentru că am avea nevoie de sfaturi, și poate ați observat că nici nu suntem dispuși să primim, că devenim agresivi dacă persoana căreia ne descărcăm îndrăznește să ne recomande ceva ce nu corespunde cu credințele noastre. Prietenii tăi nu au obligația să te asculte, ori de câte ori vrei tu și nici când vrei tu, este o alegere.
Dacă cineva îți oferă din timpul și energia lui psihică, este important să-i mulțumești că te-a ascultat și să-i spui cât de mult apreciezi relația voastră. Dacă unul dintre prietenii tăi pare că se retrage din relație, vorbiți deschis despre asta, întreabă-l ce ai putea face diferit pentru ca relația voastră să fie una de calitate, cu beneficii de ambele părți.
Și, apropo, prietenii sunt și pentru momentele fericite din viața noastră, se vor bucura pentru noi, se vor încărca afectiv din energia noastră.
Dacă se întâmplă ca nevoia ta de ventilare să nu corespundă cu nevoia niciunui prieten de a te asculta, atunci poți alege să scrii despre ce simți, să te înregistrezi sau să apelezi la un specialist”.
3. Pretinzi că totul este în regulă
Apropierea de ceilalți implică vulnerabilitate. Să pretinzi mereu că e totul bine, chiar și când nu este, transmite un mesaj destul de dur: pare că nu ai încredere să spui ce te apasă. Pentru ceilalți, atitudinea aceasta aduce cu sine respingere, refuz și distanță. Multe gesturi involuntare trădează stresul, iar un discurs aflat în antiteză cu ceea ce se petrece în tine creează o senzație de nefiresc cu efect neplăcut pentru toată lumea.
De cele mai multe ori, pretindem că suntem în regulă, fără să fim, pentru că ne temem de vulnerabilitatea emoțională și păstrăm un standard auto-impus. Dar cu cine ar trebui să interacționeze cei cărora le pasă cu adevărat? Cu imaginea proiectată de cuvinte (”Sunt bine!”) sau cu ceea ce percep cu simțurile mai subtile (nu pari a fi bine)? Dacă spui că ești bine și nu pari să fii bine, ar trebui să-ți cânte în strună sau să caute mai adânc? Cel mai probabil, oamenii vor bate în retragere și vor aborda, la rândul lor, un discurs de suprafață.
Dacă te regăsești în acest tipar comportamental, ia-o cu pași mici. Cere ajutor pentru lucruri mărunte, în primă fază. Vei vedea că nu ești mai puțin și nici nu ești judecat pentru că ai nevoie de sprijin. Cu toții avem! Cele mai multe prietenii între vecini încep când cineva îndrăznește să bată la ușă și să ceară împrumut o cană cu zahăr. Folosește cana de zahăr ca pe o metaforă: să ceri ajutor cu sinceritate înseamnă o mână întinsă spre o relație mai semnificativă. Pe măsură ce te convingi că nu vine sfârșitul lumii când îți arăți vulnerabilitatea, va fi tot mai ușor să comunici firesc și autentic.
Citește și:
Atacurile de panică. Un program pentru a evita capcanele panicii