În următoarele 5 minute vei afla:
– Ce legătură este între perfecționism și procrastinare.
– De ce copiii preminați percep adesea performanța ca o condiție pentru a obține iubirea și atenția părintească.
Cu toții ne dorim să trăim mai bine și să muncim mai eficient. Dar, în ecuația vieții, bine nu înseamnă perfect și, ca să fim cu adevărat eficienți, trebuie să muncim inteligent.
Perfecționismul este adesea definit ca nevoia unei persoane de a fi sau de a părea perfectă și credința că este posibil să obținem sau să atingem perfecțiunea (la noi, la lucrurile pe care le facem/dorim și la ceilalți – cautăm job-ul perfect, casa perfectă, mașina perfectă, partenerul perfect, terapeutul perfect, țara perfectă, vacanța perfectă, guvernul perfect, hainele perfecte, cartea perfectă, muzica perfectă, copiii perfecți).
Aceasta este o stare ideală sau idealizată, caracterizată în special prin lipsa oricărei impurități, a oricărui defect, o oricărui fel de pată, concret sau metaforic, iar evitarea cu orice preț a existenței acestora devine o cursă epuizantă și fără sfârșit care nu conduce decât către nefericire, depresie și autodistrugere. Așteptările – de la propria persoană și de la ceilalți – sunt complet nerealiste; succesul sau realizările sunt adesori și în mare măsură ignorate, iar validarea și aprecierea este căutată la persoane considerate tot perfecte (dar care la prima greșeală sunt aspru pedepsite pentru… imperfecțiune).
Perfecționismul toxic este deci un sistem (noi în terapia integrativă folosim conceptul de scenariu) de auto-distrugere, prin efectele dezastruoase pe care le produce, la nivel psihic (nefericire cronică, senzația permanentă de ratare și stima de sine grav afectată, depresie, anxietate, tulburări alimentare și chiar impulsuri suicidare) și fizic (stres excesiv, somatizare, îmbolnăviri).
Perfecționismul distruge și relațiile cu ceilalți, pentru că (în special inconștient) nu avem o părere bună despre noi înșine și astfel nu-i putem aprecia cu adevărat nici pe ceilalți, față de care suntem extrem de critici și pretențioși, pedepsind aspru orice greșeală sau fiind în permanență nemulțumiți (jucăm cu ei jocul care s-a jucat inițial cu noi, dar cu pozițiile inversate, în acest caz). După cum se știe, relațiile bune se construiesc în timp, cu răbdare și discernământ – adică trebuie să știm să delimităm greșelile esențiale ale celorlalți (cele care ar putea face o relație să fie cu adevărat nepotrivită) de greșelile care pot fi corectate și acceptate ca fiind o parte normală a unei vieți …. imperfecte, dar frumoase și pline de alte satisfacții.
Perfecționismul este asociat cu teama de eșec
Perfecționismul este un filtru mental extrem de puternic ce ne orientează atenția în special către ceea ce nu este bine, ceea ce nu merge, ce trebuie corectat, ce trebuie îmbunătățit, nemailăsând în interiorul nostru și în cadrul relației spațiu psihic și energie și pentru aprecierea lucrurilor pozitive.
Fii perfect este unul dintre cele cinci miniscenarii de viață identificate în Analiza Tranzcțională de Taibi Kahler. O persoană care funcționează după acest scenariu are o presiune internă constantă care sună astfel: ”Trebuie să fiu perfect, să fac totul perfect, să am întotdeauna succes și să câștig în tot ceea ce fac”.
Teama de eșec asociată este extrem de intensă, de asemenea presiunea pusă pe ceilalți este constantă și agresivă. Combinația dintre acesta și miniscenariul Fă un efort (try hard) – bazat pe credința ”nu sunt suficient de bun”, insatisfacție cronică, tensiune și agitație permanentă, sensibilitatea excesivă la critică (în sensul deprecierii imediate a stimei de sine) și risc foarte mare de burnout – este un cocktail cu riscuri semnificative atât asupra sănătății noastre psihice și fizice cât șiu asupra calității vieții, muncii, relațiilor, deciziilor noastre și implicit asupra vieții familiei, partenerilor, copiilor și colegilor noștri.
Perfecționismul este consecința felului în care am fost tratați în copilărie
Perfecționismul stă în spatele tendinței noastre de a amâna la nesfârșit finalizarea unor proiecte, ne face să ezităm să ne asumăm riscurile aferente începerii unor activități noi (în ideea că nu suntem încă la nivelul perfect de pregătire) și ne inhibă grav creativitatea (în ideea că nu vom reuși să producem rezultatul perfect).
Poate că acesta este singurul fel în care noi credem că putem primi aprecierea sau dragostea celorlalți, fiind practic ”fără pată”, poate că atunci când eram copii greșelile noastre erau aspru pedepsite, fără ca motivele noastre să fi fost ascultate și crezute/înțelese, fără ca nevoile noastre (în special emoționale) să fi fost cunoscute și împlinite. Poate că noi a trebuit să fim copiii perfecți – care nu pun probleme (adică nu au nevoi și nu se exprimă decât în limitele strict impuse de părinți – nu plâng, nu se revoltă, nu-și arată dezacordul față de părinți, nu au alte păreri și nu-i provoacă în niciun fel pe aceștia) și care au un comportament perfect (sunt imaculați, fără pată, niște îngerași, niște bibelouri numai bune de prezentat cu mândrie altora și nu fac niciodată părinții de rușine!).
Poate că ceea ce este, de fapt, natural, a fost definit de figurile noastre de autoritate ca fiind IMPERFECT și, astfel, neacceptat, cu risc de pedeapsă. Poate acest risc ne mai urmarește încă, undeva adânc ascuns înauntrul nostru (”Ce se va întâmpla oare dacă voi îndrăzni să încalc standardele inițiale, dacă voi îndrăzni să fiu imperfect?”). Poate că părinții nu ne-au iubit decât pentru că eram astfel de copii cuminți, perfecți, pentru notele noastre și pentru cât de puține greșeli făceam. Poate că noi așa am înțeles iubirea, ca fiind posibilă numai în caz de perfecțiune. Și de performanță.
Poate că noi așa am înțeles valoarea unui om – numai în funcție de aspectele exterioare ale existenței sale (care pot fi vazute de ceilalți): ceea ce face, reușește, realizează, are și poate arăta altora, ca valoarea sa să fie obiectiv apreciată fără nicio îndoială. Poate statutul sau posesiunile arată, în scenariul nostru inițial de viață, valoarea unui om sau valoarea unei vieți ”bine trăite/onorabile”. Poate că doar locul I merită un zâmbet, o apreciere, un cuvânt bun și dreptul de a exista sub același cer și soare cu evaluatorii. Poate că cei de pe locul doi, trei, ca să nu mai vorbim de ceilalți, sunt o altă categorie de oameni, mai puțin demni de a fi iubiți, care sunt numai tolerați printre și de către fruntași, dar niciodată egali cu ei. Poate că noi asta am învățat despre viață, poate că acesta este scenariul nostru inițial, poate așa i-am văzut pe părinți trăind sau asta a fost singura noastră șansă de a face față unor adversități existențiale intense. Poate că în mediul familial toxic, abuziv, caracterizat de tensiune, anxietate, neglijență, alcool sau chiar violență, a fi cel mai bun, a excela în ceva (în special la școală, intelectual sau în grup, ca dominator) a fost singura sursa a stimei de sine, singura noastră ancoră psihică, extrem de necesară într-o lume haotică și caracterizată de instabilitate emoțională.
Poate ca perfecționismul a fost salvarea noastră, cândva. Dar nu mai este acum. Dimpotrivă.
Indiferent cum au stat lucrurile, vine un moment când scenariul de viață are nevoie să fie revizuit, pentru că ceea ce a fost valabil la un moment dat nu mai este potrivit acum. Contextul s-a schimbat, noi ne-am dezvoltat și mecanismele vechi de supraviețuire psihică, folositoare cândva, sunt distructive acum.
Perfecționismul și goana după performață pot cauza probleme psihologice serioase și chiar grave. În lumea de azi, dacă privim cu atenție în jurul nostru, putem sesiza o adevarată epidemie de perfecționism și performanță, care este constant alimentată și devine standard cultural.
Influența social-media este, în special în rândul tinerilor, semnificativă, deoarece standardele sunt falsificate și modelele sunt nerealiste prin exagerarea unor componente ale existenței (succesul, popularitatea, impactul, realizările materiale) în detrimentul altora (munca, imperfecțiunile normale ale vieții și oamenilor, efortul, sacrificiile, alegerile, deciziile, neprevăzutul, zonele în care nu avem control și este normal să fie așa).
Căutarea excelenței nu este același lucru cu perfecționismul. Nevoia de a fi buni și serioși în ceea ce facem este orientată pe creștere și dezvoltare, este însoțită de bucuria lucrului bine făcut și este caracterizată de strategii sănătoase de a rezolva problemele, în timp ce perfecționismul (care nu este decât toxic) este caracterizat, în primul rând, de groaza debilitantă față de eșec sau imperfecțiune.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Cum putem trata perfecționismul
Perfecționismul este o închisoare mentală foarte dură, iar educarea noastră cu privire la această tendință distructivă de funcționare este primul pas pe drumul reconfigurării vieții. Gândirea de tip totul-sau-nimic, frica intensă, standardele imposibile, critica foarte agresivă (a noastră și a celorlalți), concentrarea exclusivă pe rezultate (în detrimentul procesului), poziția defensivă activată rapid la stimuli minori sunt gardienii aspri ai acestei închisori.
Lucrul – personal sau în terapie – include asimilarea noțiunii de SUFICIENT DE BINE și a revalidării modului de auto-evaluare, adică reevaluarea standardelor de auto-judecată și a modului de apreciere al altora, dezvoltarea în interior a unei componente hranitoare a propriului eu (un părinte interior bun ca o alternativă la figura parentală critică introiectată în copilarie) și lărgirea perspectivei asupra vieții. Să reușim să dezactivăm tentdința de a ne compara încontinuu pe noi și pe ceilalți cu standardul ideal/imposibil de atins/inexistent, să învățăm să acceptăm imprefecțiunile și greșelile, să nu mai răsturnăm carul mare al unei vieți/relații/realizări frumoase de buturuga mică a greșelilor nesemnificative, să înțelegem că suntem valoroși ca ființe umane, iar frumusețea ființei noastre nu stă în lipsa oricărei imperfecțiuni ci in combinația unică a trăsăturilor noastre particulare – acestea sunt cheile de eliberare din închisoarea mentală a perfecționismului.
Și, să vă spun un secret: un perfecționist realizează cu adevarat mai puțin deși se stresează și se consumă mult mai mult decat un… ne-perfecționist. Pentru că vechea vorbă ”un lucru dus la exces își generează contrariul” este limpede validată în cazul perfecționismului.