În următoarele 7 minute vei afla:
– Ce e refularea “în conservă”.
– Cine sunt copiii adulți.
Deși spunem că am trăit în comunism, asta nu s-a întâmplat așa cum îl arată teoria utopică, ci am trăit sub un regim în care puterea s-a concentrat în mâinile unei caste autoritare, în frunte cu un dictator: am trăit în autoritarism, dictatură. Iar “vremea comunismului” pentru noi a însemnat vremea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Vremea când drepturile omului erau călcate în picioare, când religia nu era acceptată, când se dărâmau lăcașuri de rugăciune, când se trecea cu buldozerele peste monumente istorice, când se raționalizau apa caldă, curentul și mâncarea, adică oamenii subzistau și se tremura de frig în apartamente, când copiii erau constrânși să muncească în agricultură, să devina șoimi ai patriei și să recite ode dictatorului. Comunismul nu doar că ne-a ținut pe loc, ci chiar ne-a întors în timp. Ne-a secat de resurse, ne-a distrus valorile, ne-a divizat și aproape ne-a dezumanizat ca societate. Iar ecourile acelei perioade încă mai răsună la peste trei decenii de la Revoluție.
Una dintre trăsăturile românilor este neîncrederea în oameni
O cultura colectivistă este caracterizată de neîncrederea în străini, neîncredere care, la români era amplificată și de teama că oricine putea fi informator al Securității. Astfel, frica de la acel moment s-a generalizat într-o neîncredere cronică, care se reflectă inclusiv asupra cunoscuților. Neîncrederea în oameni vine la pachet cu pesimismul și scenariile negative. Aceste trăsături își au rădăcinile adânc înfipte în perioada comunismului.
Interdicția avortului și impactul asupra celor peste 2.000.000 de copii decreței
Care este filiația, mandatul și misiunea unui copilul decrețel? Comunismul ne-a adus interdicția avortului și astfel au venit pe lume peste 2.000.000 de copii decreței. Locul fiecărui copil în relația cu părinții este important, iar un copil care nu trebuia să se nască poate simți sau poate chiar afla asta. Acești copii sunt, în general, într-o depresie continuă, sunt vulnerabili la diverse afecțiuni și neînțeleși. Copiii nedoriți sunt excluși, deoarece necesită prea multă atenție și deranjează, se poate întâmpla să nu existe o integrare a acestor copii în familie și, de cele mai multe ori, apare o destabilizare familială, deoarece copilul solicită foarte multă atenție, iar acest lucru epuizează toți membrii familiei apropiate.
Portavocea, simptomul copiilor și interdicția de a gândi a vârstnicilor
Din punct de vedere al demersului reparator, putem observa oamenii care vin în terapie cu copiii lor. Ei sunt aduși de un simptom pe care copilul îl manifestă, “portavocea” traumei, și astfel iese la iveala suferința familială amprentată de perioada comunistă. În grupalitatea românilor apare prezența unei alterări a Eului, a unei distorsionări bazale a ”aparatului de gândit” și, mai ales, a ”aparatului de visat”.
Dincolo de starea de suferință a membrilor, apare și o disfuncționalitate a aparatului psihic grupal. Vârstnicii nu sunt dispuși să analizeze, ei neagă problemele și suferința, deoarece nu sunt obișnuiți să se gândească la afecțiunile psihice, deoarece au fost prinși într-un regim în care li se interzicea să gândească și în care erau copleșiți de corvoada supraviețuirii. Dezvoltarea personală a fost interzisă, cărțile au fost cenzurate, au fost închise facultățile de psihologie și filosofie și au fost interzise practicile care vizau autocunoașterea, inclusiv yoga, meditația și artele marțiale.
Când accentul cade pe supraviețuire, lumea interioară e reprimată
Oamenii au fuzionat pentru a se apăra de pericolul din exterior, persecuția a luat forma dictatorului. Astfel s-a creat un soi de fuziune familială și de nediferențiere. Familia era unită, lipită, deoarece doar în cadrul familiei exista posibilitatea de a evada mental și de a fantasma. Discrepanța dintre ceea ce era acceptat social și tradiția familială cu propriile obiceiuri și mituri putea fi atât de mare încât oamenii ajunseseră să se dedubleze, iar asta era a doua lor natură. Adesea copiilor li se spunea să nu povestească ce auzeau vorbindu-se în familie, de unde și expresia românească ”a nu da din casă”, cu sensul de a nu divulga secrete de familie.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Copiii-adulți, generații de sacrificiu
Copiii-adulți sunt aceia care, deși au ajuns la maturitate din punct de vedere biologic, sunt imaturi din punct de vedere al dezvoltării psihice, emoționale și relaționale. Dezvoltarea psihologică și afectivă le-a fost sabotată de mediul incert în care au crescut. Încrederea le-a fost brutal „înșelată”, iar crearea legăturilor cu alți oameni este una dintre marile lor dificultăți. Deși din exterior par funcționali, în lumea interioară a acestor oameni zac nenumărate traume și amintiri dureroase care-i sufocă în anumite momente și pot resimți de la panică până la asfixie, sunt acaparați de frici de care, cel mai probabil, nu vor putea scăpa niciodată în totalitate.
Asta nu înseamnă că nu vor cunoaște vreodată fericirea, nici vorbă! Însă vor avea un drum lung de parcurs pentru a se reîntoarce psihologic la copilul care au fost odată și pentru a-l ajuta să crească așa cum părinții, bunicii sau ceilalți îngrijitori n-au putut s-o facă.
Comunismul, o “catastrofă psihică” în masă
Obstrucționarea libertății de gândire și exprimare produce o rană narcisică, o umilire adusă condiției umane. Iar ruptura legăturilor interne care înșiră firul unei istorii produce o incapacitate de a gândi experiența. Violența socială trăită a fost încorporată în lumea fantasmatică a oamenilor afectați de această catastrofă psihică în masă, iar istoria lor personală s-a reorganizat, plecând de la acest nucleu traumatic.
Perfecționismul, obsesia controlului și anxietatea, des întâlnite în comunism
În timpul comunismului, la noi în țară a apărut și dezvoltarea excesivă a perfecționismului și a controlului exercitat asupra propriei persoane, asupra altor persoane, asupra unor situații (care de altfel sunt imprevizibile) și neasumarea tendinței firești de schimbare.
Căutarea nevrotică a siguranței creează nesiguranță, iar nevoia de a controla toate aspectele vieții creează anxietate. Persoanele afectate trebuie să aibă pregătite mereu scenarii imaginare alternative, și nu pentru că sunt necesare, ci pentru că ele construiesc adevărate plasă de siguranță, care însă au costuri emoționale foarte mari („să nu-mi scape nimic”, „să nu mă mai prindă nimic nepregătit”). În perioada comunistă acest lucru era foarte des întâlnit și totul pleca de la teamă. Totul trebuia făcut perfect și nu era loc de greșeală, oricum orice am fi făcut era criticat și nu eram niciodată considerați suficient de buni.
Familiile române poartă în ele amprenta comunismului
Există o grabă și o presiune în a face acum, a lua acum, ca și cum tot ceea ce avem este momentul prezent. Ca și cum… dacă nu iei acum, când ”ți se dă”, nu mai poți lua ulterior și, drept urmare, nu vei avea niciodată. Această teamă că nu mai există timp, aceasta urgență falsă este adânc înrădăcinată în funcționarea poporului român, deoarece în timpul perioadei comuniste trebuia să fii tot timpul atent la ce ”se dă”, la ce se găsește în magazin, deoarece, dacă nu luai atunci, n-aveai nici o siguranță că vei mai găsi când vei avea nevoie. Familiile române sunt preocupate de a avea: mâncare, mașină, casă, haine. Există o foame după bunuri, după mașini scumpe, după haine ostentative, ceea ce denotă o lipsă a valorilor personale, tipică sistemului totalitar.
Persecuția, pasivitatea și nevoia de a primi
În continuare, generația care a trăit cea mai mare parte din viață în comunism așteaptă de la președinte, de la guvern, de la stat să li ”se dea”. Are loc o pasivizare la nivel social și chiar la nivel de familie. Persecuția este condensată chiar și în prezent, după 33 ani de la înlăturarea regimului comunist, într-un șef, președinte, guvern care ”nu ne dă”.
A se da este în opoziție cu a nu se da, deoarece în perioada comunistă ”se dădea” mâncare, căldură, benzină, viză. Chiar dacă oamenii cumpărau cele enunțate, ei depindeau de un persecutor care alegea să le ofere posibilitatea de a cumpăra sau nu. Astfel se construiește o societate pasivă, care așteaptă să i se dea, stă și primește, și un persecutor care devine din ce în ce mai tiranic. Ne referim aici la ultimii ani ai perioadei comuniste, în care Ceaușescu, inspirat de vizita sa în Coreea, decide să restricționeze accesul populației la alimente, căldură, electricitate și benzină. Cu atât mai mult acum, când sunt preocupați de nevoile bazale, oamenii nu mai pot sublima atacul și persecuția la care sunt supuși. Persecuția nu mai este doar fantasmată, ea se transformă într-un plan cât se poate de real al lui Ceaușescu de a ține populația sub control.
Trauma, secretele, cripta și fantomele familiale
Au existat numeroase familii care și-au pierdut membrii în pușcării comuniste sau au fost deportați în Siberia, fiind închiși pentru că fuseseră împotriva regimului. Această traumă familială este inclusă în Eu și se manifestă prin fantasme de încorporare. Iar când evenimentul în cauză este condamnat definitiv la a fi secret, autorii numesc acest mecanism dinamic ”refulare în conservă” (pe de o parte, se referă la a pune într-o conservă evenimentul și, pe de altă parte, surprinde speranța secretă de a-l readuce într-o zi la lumină, pentru a-i oferi un deznodământ conform dorințelor subiectului).
Din punct de vedere topic și dinamic, rezultă o configurație psihică numita ”criptă”, unde simbolul psihic este spart în două fragmente. Contactul inconștientului unui copil cu ”cripta” unui părinte rezultă într-o ”fantomă”, adică un secret de nevorbit. Acest subiect este atunci condus spre a simboliza în raport cu un altul, prezent în el sub forma unui obiect psihic intern, cu prețul vieții sale interne proprii.
Efectele moștenirilor traumatice asupra copiilor
Astfel de copii, crescuți de părinți purtători ai unui traumatism neelaborat și clivat, pot dezvolta dificultăți de gândire, de învățare, sau frici nemotivate, fobice sau obsesive. Iar pentru această generație, trauma este de ”nenumit”, adică nu poate fi reprezentată verbal, iar pentru cea de-a treia generație, trauma devine de ”negândit”, adultul respectiv simțind anumite senzații, emoții, imagini bizare care nu se explică prin viața sa psihică proprie sau cea a familiei sale.